Maria - Ana TUPAN despe Devoratorul de umbre,de Teodor Dume

poezia lui Theodor Dume, un poet ajuns la maturitate, autor al câtorva volume, e turnată într‑un limbaj mai flexibil şi mai sofisticat, al cărui principal procedeu retoric e jocul deconstrucţiei sensului literal în sens alegoric („alegorie a lecturii”, cum l‑a numit Paul de Man). Iată un fragment de poem în care călătoria spre un dincolo imaginar de după moarte se suprapune cu scenariul mutării într‑o nouă locuinţă şi al sfinţirii ei de către preot: vreau să mă mut în ziua de mâine/ fără niciun bagaj/ dar mi‑e teamă/ simt o răceală în oase/nu ştiu dacă sunt abandonat/ în propria‑mi umbră sau/ e doar o renovare ori/ o preschimbare de trup/ în care/ îmi voi aşeza amintirile/ şi câteva lucruri// la sfârşit îl voi aştepta pe Dumnezeu/ ca să‑mi binecuvânteze noua casă („Îngrijorare, vreau să mă mut în ziua de mâine …” din volumul Devoratorul de umbre, Princeps Multimedia 2018, cu o prefaţă de Daniel Corbu.) Existenţa este pentru poet un şir de efecte ale luminii: alienat în viaţa anostă a fiecărei zile, silit să se conformeze unui pat procustian al birocraţiei unei zile de muncă, îşi simte personalitatea metonimizată, el fiind prezent numai precum lumina sinteză în vreuna sau alta din culorile spectrului. Este o poezie de tradiţie existenţialistă, anxioasă, a disperării în faţa neantului, a transcedentului gol, dedus din contemplarea instabilului dublu de umbră al trupului. Divinitatea e devoratoare de umbre – patetic rest ale celui care primeşte odată cu candela ultima porţie de lumină –, în vreme ce figurile părinţilor sunt rememorate în poeme de un patetism nedisimulat. Inversând scenariul istoriei teocratice a lumii, de la Geneză la redempţiune, poetul vede întemeierea fiinţei sale în căminul parental şi în ordinea afectelor şi valorilor deprinse atunci. Copilul îşi aminteşte de întunericul decupat de veşmintele tatălui, acesta părând a‑i crea o lume din haos. Existenţa sa e acum marcată de sentimentul acut al absenţei tatălui, aşteptat să se întoarcă de ziua de naştere a fiului, redus la o fotografie păstrată într‑o cameră. Ca în infinita substituire lacaniană a trupului tabuizat al mamei (aici şi a figurii paterne) prin alte semnificate ale dorinţei, poetul regizează o neîntreruptă dramă a traumatizantelor despărţiri, dispariţii, absenţe – a iubitei, a cititorului sau a oricărui alt pol de comunicare. Contrar parabolei biblice a bobului de grâu ce cade pe pământ, într‑o societate insensibilă la valoare orice manifestare de nobleţe e o risipă: „de unde să ştiu că seminţele /curg pe arătură fără să treacă/ nimeni cu plugul / de unde să ştiu că şi seminţele mor…”.