Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)
Se afișează postările cu eticheta Nr.10-11/2019. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Nr.10-11/2019. Afișați toate postările

Nicolae Toma: Uneori...

 Motto: „Unii oameni produc fericire oriunde merg, iar alții când pleacă. Oscar Wilde

Uneori trebuie să pleci
Nu pentru că nu mai există iubire
Deși e greu să pleci pur și simplu

Cât poate suferi un suflet stingher
Cât poate duce povara iubirii

Din zori și până la apus
Își târește neputința
Nu cade în genunchi
Nu urlă în gura mare
Așteaptă secunda finală

Nu știe ce va fi mâine
Iar ce-a fost ieri a uitat
Prezentul vine ca o coajă de pâine
Să nu moară flâmând dar nemângâiat

Ella Poenaru: Ploaia de vineri


miroase întotdeauna a plecare iminentă
depărtările deschid evantaie albastre
prin plângerea norilor
viața e o sală ieftină de așteptare
cu banchete murdare și pereți tapetați
cu sloganuri
trenul negru vine mereu neanunțat
la oră fixă

bântuim castele de nisip
cu blazoane de paie
inima noastră scuipă în foc automat
cartușe goale
zâmbim profesional
oglinzilor întoarse
cu fața la perete

prea târziu deslușim
tâlcul umbrelor

Vasile Ionac: versuri


Nu mai zăresc iluziile cum trec;
O miopie rece mă-nconjoară.
Și apa-n lacuri are gust de sec
Când vântu-adună scaii grămăjoară.
Chiar iarn-aduce un decor zevzec
Uitând să ningă dens pe ulicioară
Când, luat în cătănit, soldatul Svejk
Credea că și bunică-sa-i fecioară.
De vrei să vii, eu încă te aștept
Precum așteaptă trenul șuieratul
Și locuiesc de la răscruce, drept
Spre primărie, dacă-i sări pălantul.
Citeam dăunăzi: cică un poet
Te-ar fi-nvoit să te iubești cu altul.
Vasile Ionac
21 decembre 2019, Căpâlna

DIANA-DOBRIȚA BÎLEA:(cronică) Vis și abis, de Mihai Merticaru


Între Fata Morgana şi iubirea cu virtuţi testamentare
Cu noul său volum de versuri, „Vis şi abis” (Ed. Muşatinia, Roman, 2018), nemţeanul Mihai Merticaru (n. la 20. 06. 1938) se întoarce entuziast la rigorile şi la rafinamentul impuse de sonet şi continuă să caute cu dezinvoltură, dar şi cu o patimă evidentă, aurul ascuns în minereurile inepuizabile ale acestei poezii cu formă fixă. Patima este susţinută chiar de scopul acestui demers literar, pe care îl descoperim scris negru pe alb în Sonet-testament, ultimul dintre cele 81 ale volumului: „Sonetele le las pe toate vouă”. Grija pentru moştenirea pe care o lasă literaturii române interferează cu viziunea sa asupra poeziei: „poezia trebuie să [...] renunțe la banala aglutinare de fragmente de discurs și să reinstaureze drepturile sugestiei, simbolului și metaforei”, aşa cum declară într-un interviu acordat ziarului Ceahlăul din Piatra Neamţ, la data de 19 iunie 2018.
Cei doi termeni antitetici din titlu anuţă de fapt călătoria actantului liric între două puncte identificabile în timp şi spaţiu: „visul” este aici reprezentat de oraşul Paris, cetatea nemuritoare a artei, a tinereţii boeme, locul unde spiritele unor personalităţi precum Brâncuşi, Ionesco, Cioran, Eliade pot fi întâlnite şi unde orice om (iubitor de cultură mai ales) îşi doreşte să ajungă măcar o dată în viaţă, pe câtă vreme „abisul” înseamnă o (de)cădere continuă – a ţării, a satului românesc, a sufletului care „se-nserează la faţă”, a „izvorului cu apă vie”, a „nălucirilor”. Parisului îi sunt dedicate nu mai puţin de paisprezece sonete. Bogăţia tropilor - epitetul, metafora, comparaţia, hiperbola, antiteza – pune în lumină o urbe feerică, „satanică sau divină”, cu „chip de fantastică divă” care „Cu vrajă funambulescă, lascivă,/ Îmi răscoleşte iluzii perverse” (V), unde fiecare piatră poate povesti despre istoria măreaţă a locului, despre „maeştrii diverselor arte”, unde arhitectura înseamnă miracol, ziua are douăzeci şi cinci de ore, „capodoperele-n aer dansează”, iar „talentul, cu kilogramul, se vinde”. Vraja călătoriei onirice se rupe când eul liric este chemat de „vicleanul Paris”, o Fata Morgana de fapt, să rămână pentru totdeauna al său, refuzul categoric – şi ironic, semn al eliberării poetului de visul de a rămâne veşnic tânăr şi fericit, al dobândirii înţelepciunii, al acceptării condiţiei umane – având la bază dreapta ancorare în realitate şi dragostea faţă de locul natal: „Je regrette, nu te suport, eşti prea tiran/ Rob nu vreau să-ţi fiu, rămân ce-am fost, pietrean!” (XIV). Mai mult decât o mărturisire, mă gândesc că această afirmaţie este şi un strigăt identitar pe care poetul îl contrapune grabei tinerilor români de azi de a da curs mirajului străinătăţii. De altfel, dragostea de ţară şi de neam ce răzbate din acest volum de sonete este permanent însoţită de mâhnire, de revoltă şi nedumerire: „Nedumerit, mă întreb, de ce oare/ Românul se trezeşte doar când moare?” (Sonetul românului); „Ruşine ne e că ne numim români,/ Pustiul ne-a înghiţit câmpii mănoase,/ Pe-acolo, sus, tot mai urât miroase,/ Trişorii şi jongleurii sunt mari stăpâni// Pe fruntea noastră umilire scrie/ Şi-o acceptăm ca nişte sacerdoţi,/ Alinare găsind în sihăstrie.// Sfidând abis, ne ţin tovărăşie/ Ali Baba şi cei patruzeci de hoţi;/ Să cazi mai jos de-atâta nu mai poţi” (Sonetul decăderii); „În sat mai trăieşte doar o bătrână/ Fără biserică, fără fântână/ [...]/ Într-un târziu, un paradox survine,/ Apare tata mai tânăr decât mine” (Sonetul satului natal).
Între „vis şi abis”, poetul se opreşte asupra multor aspecte care-i leagă pe oameni de ceilalţi oameni, de istorie, de geografii sociale, sentimentale etc. Uneori sentenţios, alteori tezist, uneori interogativ-retoric, alteori imperativ, dar întotdeauna bun observator şi mai ales hotărât să nu ascundă nimic din tot ceea ce consideră că merită/trebuie spus sau arătat cu degetul semenilor săi, dedică sonete iubirii, muzei, copilăriei, toamnei, minunilor şi mirajelor, toamnei, soţiei, istoriei, poetului, visătorului, bărbăţiei, ţăranului, creatorului, vinului etc. Timpul constituie de fapt supratema volumului. Poetul resimte dureros schimbările produse în lumea sa, faţa decrepită a prezentului acesteia. Apelul constant la marea-i iubire pentru soţia-„regină nimbată” este menit să-l reconforteze, să-l separe de „gândurile negre” şi să-i favorizeze deplina conlucrare cu „muza ambiţioasă”, pentru că rostul său pe acest pământ este să lase în urmă poezie, chiar dacă nu e deloc uşor, după cum el însuşi declară în interviul de care am pomenit anterior: „Fiecare merge pe culoarul său, fiecare intră în cetatea literaturii săpându-și poarta de acces cu unghiile și cu dinții în zidul de cremene al acesteia”. Arta este văzută ca sacrificiu de sine: „ Un spin în inimă mereu îmi coace,/ A auzit, scumpetea de fiinţă,/ Că arta se naşte din suferinţă” (Sonetul muzei ambiţioase). Arta poetică Sonetul unui timonier relevă credinţa eului superior în poezie, căreia i-a fost fidel întreaga viaţă de slujitor al cuvântului: „Coboară iute la eul din tine,/ Scoate de-acolo comoara totală,/ Poemul cu irizări diamantine,// Şi scrie-ţi visările cu aldine!/ Povara-ndoielii, poart-o cu fală,/ Din orice cuvânt, fă o catedrală!” Ca şi poetul american Ralph Waldo Emerson, care spunea: „Nu merge pe unde te duce drumul, mergi pe unde nu există drum şi lasă o urmă”, Mihai Merticaru deconspiră ambiţia muzei/a eului poetic: „Mă-nvaţă să evit calea bătută” (Sonetul muzei ambiţioase); „Tu, adept al unui înţelept precept,/ Nu mergi pe drumul bătătorit şi drept” (Sonetul creatorului).
Tema iubirii este pregnant reliefată. Femeii iubite îi sunt închinate multe şi frumoase sonete şi tot ei îi cere să-i fie alături la plecarea din lume: „De trei zile, o pasăre mă-ngână./ Eu am să plec, tu să mă ţii de mână” – Sonetul finitudinii; „Dispusă eşti să treci prin foc şi pară,/ Să fii, în sărutări, miliardară” – Sonetul perpetuităţii; „Din priviri scapără roiuri de scântei,/ Din glasul său, albinele strâng miere,/ Coapsele-i tari, zone aurifere,/ Genunchii ei, icoane pentru atei” – Sonet pentru atei; „Clipa fericită, mi-ai făcut-o an” – Sonetul unei riposte.
Apropierea fizică de „şireata umbră” trimite tot mai adesea poetul în adâncimile şi în înălţimile dialogului cu sine însuşi. Acceptarea efemerităţii şi a sfârşitului întrevăzut este când senină, eminesciană, mioritică („Când voi pleca şi eu din lumea asta,/ Nu vreau să-mi spuneţi decât noapte bună!/ Şi să aud doar clopotul cum sună” – Sonet-testament), când plină de nostalgii şi de regrete („Ieri eram tânăr, azi am îmbatrânit/ Cu un deget agăţat de infinit” – Sonetul regretelor), când înnegurată de gânduri şi trăiri confuze: „Parcă-i prea devreme, parcă-i prea târziu,/ În care dintre lumi trăiesc, nu mai ştiu” (Sonetul anxietăţii).
„Vis şi abis” este o îmbrăţişare extatică a vieţii de către poetul ajuns la vârsta sublimării cotidianului în esenţa poeziei, este cântec lilial şi strigăt de alarmă întru paza versului blagian Eu cred că veşnicia s-a născut la sat, este iubire cu virtuţi testamentare, este viziune, panoplie de sensuri, lumină. Grija poetului Mihai Merticaru este de a împărtăşi semenilor idei şi esenţe pe calea minunată a metaforei, pentru a-i (sur)prinde la timp pe aceştia pe drumul pe care îl au de străbătut. Este lecţia zborului între zori şi întuneric, între bobul de grâu şi altă galaxie, între om şi Hristos, zborul care ar trebui să ducă la fericire.
(sursa: Academia de Poezie Artă și Literatură - Teodor Dume)

Restituiri: Nichita Stănescu

Restituiri, Restituiri, Restituiri, Restituiri, Restituiri,  

Nichita Stănescu

Nichita Stănescu

Nastere: 31 martie 1933, Ploiești, județul Prahova
Deces: 13 decembrie 1983 in Spitalul Fundeni din București

Nichita Stanescu a fost un poet, scriitor și eseist roman, ales post-mortem membru al Academiei Romane.
S-a nascut la 31 martie 1933 in Ploiesti. Tatal sau, comerciant, provine dintr-o familie de mici mestesugari si comercianti, la origine tarani prahoveni. Mama, Tatiana Cereaciuchin, este nascuta la Voronej intr-o familie de conditie nobila din zona Donetului. Nichita Stanescu devine al cincilea model important al poeziei romanesti din secolul XX, alaturi de Bacovia, Barbu, Blaga, Arghezi. intr-o istorie a formelor de expresie poetice, actiunea stanesciana propune un discurs extrem de original, asupra caruia critica va interveni abia de acum inainte.
In orasul natal face primele doua clase primare, pentru ca urmatoarele, din cauza razboiului, sa le faca la Busteni si Valenii de Munte. Clasele gimnaziale le urmeaza in Ploiesti, la Liceul "Sf. Petru si Pavel, iar cursul superior, intre anii 1948-1952, la acelasi liceu, numit acum "I. L. Caragiale. inca de acum i se formeaza si consolideaza faima de excelent versificator, ce il va urmari si in timpul studiilor universitare; devine student al Facultatii de Filologie a Universitatii bucurestene. De mare importanta este pentru tanarul Nichita contactul cu oameni marcanti ai epocii, printre care poetul si matematicianul Ion Barbu si pictorul Ion Tuculescu.
Debuteaza cu poezie simultan, in martie 1957, in revistele "Tribunasi "Gazeta literara; debutul editorial are loc in 1960 cu volumul Sensul iubirii. Dupa absolvirea facultatii este un timp corector si apoi, pana in 1968, redactor la sectia de poezie a "Gazetei literare. in 1969 este numit redactor sef adjunct al revistei "Luceafarul, iar din 1970 pana in 1973 este redactor sef adjunct la "Romania literara. Duce, chiar dupa absolvirea facultatii, o viata de boem, "umpluta cu saracie, vise literare, sete de cultura si dragoste de prieteni, fiind "un campion al noptilor albe inchinate poeziei si filozofarii.
Calatoreste mult peste hotare. Are parte de o recunoastere a valorii poeziei (uneori mai dificila), concretizata si prin patru premii ale Uniunii Scriitorilor (pentru volumeleO viziune a sentimentelor, 1964, Necuvintele, 1969, Cartea de recitire, 1972, Starea poeziei, 1975), prin Premiul "Mihai Eminescu pentru poezie al Academiei Romane (pentru volumul Epica Mag-na, 1978). Opera lui este tradusa in tot mai multe limbi straine, poetul fiind recunoscut ca o voce distincta a liricii universale contemporane. in 1975 i se atribuie Premiul international "Gottfried von Herder, iar in 1979 personalitati culturale din Suedia si fosta Iugoslavie ii propun candidatura pentru Premiul "Nobel, care va fi insa atribuit poetului grec Elitis. in 1982 i se acorda Marele Premiu "Cununa de aur al Festivalului international de poezie de la Struga.
Prin sugestiile date, opera lui Nichita Stanescu propune o poetica a rupturii apta sa avanseze o alta deschidere vizionara asupra posibilitatilor compensative ale poeziei postmoderne. Noutatea discursului sau opereaza la nivelele semantice si sintactice. El restructureaza statutul ontologic al fiintei: a fi pentru Nichita Stanescu inseamna a fi exclusiv in limbajul sau in limba poeziei. Poetica sa este o poetica a instituirii instantei enuntatoare (a eului verbalizat) ca unica modalitate de luare in stapanire a realului. Cuvantul (necuvantul) in ipostaza sa materializata in voce (emisiune sonora de energie umana) este unicul obiect si referent al poeziei. Dar scopul poetizarii este acela de a accede la sentimente si a le comunica: poezia nu se face cu cuvinte / poezia se face cu sentimente, spune poetul undeva (am citat din memorie). Sentimentul solicitat de poetica stanesciana e o entitate abstracta, un fel de topos generator prin care se sugereaza un traiect formal si existential in acelasi timp; forma de existenta absoluta a umanului este sentimentul iar nu limbajul care devine doar un instrument de comunicare a sentimentelor. in plina revolutie semiotica a limbajului, ca domeniu autarhic al poeticului, domeniu al tehnicilor lingvistice deci, iata ca optiunea estetica a lui Nichita Stanescu subordoneaza forma in sine, formei de expresie a sentimentului.
Inca din martie 1974, de ziua lui, poetul are o revelatie a mortii sub forma unui tunel oranj. in 1981, la inceputul lui august, are prima criza hepatica insotita de o hemoragie puternica. Crizele se repeta in toamna si in iarna. Boala i se agraveaza iremediabil si, cu toate ingrijirile, poetul se stinge din viata marti, 13 decembrie 1983, la Bucuresti. Este inmormantat in 15 decembrie la cimitirul Bellu, intr-un mormant sapat la picioarele idolului sau, Mihai Eminescu, si ale concitadinului sau, marele Caragiale. in 1990 este numit post-mortem membru al Academiei Romane.
Poezia lui Nichita Stanescu a suscitat si continua sa suscite un mare interes din partea specialistilor ca si din partea apropiatilor de literatura. Doua impresii se accentueaza pe masura patrunderii in universul liric nichitian: aceea ca te afli in fata unei opere complexe si rotunde, si aceea ca, oricat ai vorbi despre ea, ceva ramane nespus. Singura posibilitate de tip paliativ ar fi aceea a fixarii unui unghi din care sa privesti opera.

Un asemenea unghi posibil ar fi cel al spiritului intemeietor care-i guverneaza creatia. El descopera un filon poetic pe care il lasa apoi, spre folosinta, generatiilor urmatoare. Acest spirit intemeietor, absolut modern, ar putea pleca de la o reconsiderare a cuvantului. Evolutia nu este deci atat in plan tematic, cat in planul expresiei artistice, ceea ce a determinat critica literara sa vorbeasca de o "poetica a rupturii. Cuvantul capata, in fond, la Nichita, valoarea primordiala, biblica, este in ultima instanta Logosul investit cu puteri demiurgice. Poetul insusi exprima: "Cuvintele fiind umbra structurii materiei, cautam intruna sursa ce a iluminat materia ca sa lase o umbra atat de majestuoasa, atat de semantica. Tendinta catre aceasta sursa retrage uneori cuvintele prin materie, distrugand materia, catre sursa initiala. Traversarea cuvintelor prin materie nu mai tine de cuvant, ea s-ar putea numi chiar poezia . Si poetul continua atat de transant, oferindu-ne una din cheile posibilei interpretari a textului sau: "Daca materia are timp, cuvantul are eternitate, daca materia este simultana numai cu secunda, cuvantul este simultan cu orice, oricand. Umbra vietii mele sunt cuvintele mele. Eu sunt simultan cu propria mea secunda, cuvintele mele sunt simultane cu orice, oricand. Singura proprietate este aceea de a avea spirit. A avea materie e risipa. Asadar, prin poezia sa, Nichita reda Logosului forta creatoare si mai ales capacitatea de eternizare prin el.
Cuvantul ramane pentru poet axul existential; acesta capata consistente materiale pentru a putea fi supus, apoi, unui proces firesc si necesar de dematerializare, de sacralizare. Nu numai ca asistam la trecerea lui " a fi in " este , ci si la strabaterea, prin el, a timpului: "Tristetea mea aude pe nenascutii caini/ Pe nenascutii oameni cum ii latra. Cuvantul, logodit pentru totdeauna cu poetul, este singurul care da dreptul, prin creatie poetica, la eternizare. Daimonul poetului il indeamna, in fata haosului existential, a apocalipsei materiale, la un singur act: schimbarea in cuvinte. Logosul devine nu numai substanta creatoare, ci si forta capabila ca, intr-o comuniune cu poetul, sa atinga absolutul: "Stam rege fix, de piatra si stea/tinand oprit cuvantu-n gura mea,/necantator. Ne putem stabili astfel, eventual, un punct de sprijin cu ajutorul caruia sa putem admira si sa incercam patrunderea in miracolul universului nichitian. Un univers dominat, printre altele, de o constanta superioara: iubirea. Poetul este iubire.
Volume de versuri:
Sensul iubirii, Bucuresti, E.S.P.L.A., 1960;
O viziune a sentimentelor, Bucuresti, E.P.L., 1964;
Dreptul la timp, Bucuresti, Editura Tineretului, 1965;
11 elegii, Bucuresti, Editura Tineretului, 1966;
Alfa, Bucuresti, Editura Tineretului, 1967;
Oul si sfera, Bucuresti, E.P.L., 1967;
Laus Ptolemaei, Bucuresti, Editura Tineretului, 1968;
Necuvintele, Bucuresti, Editura Tineretului, 1969;
Poezii, Bucuresti, Editura Albatros, 1970;
Maretia frigului, Iasi, Editura Junimea, 1972;
Starea poeziei, editie retrospectiva in colectia "Biblioteca pentru toti, Bucuresti, Editura Minerva, 1975;
Epica Magna, Iasi, Editura Junimea, 1978;
Operele imperfecte, Bucuresti, Editura Albatros, 1979;
Noduri si semne, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1982;
Ordinea cuvintelor, editie retrospectiva ingrijita si prefatata de Al. Condeescu, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1985 (colectia "Mari scriitori romani).

Cantec a aparut in volumul Dreptul la timp, Bucuresti, Editura Tineretului, 1965.
Elegia a doua, getica a aparut in volumul 11 elegii, Bucuresti, Editura Tineretului, 1966.
Elegia a opta, hiperboreeana a aparut in volumul 11 elegii, Bucuresti, Editura Tineretului, 1966.
Elegia oului, a noua a aparut in volumul Alfa, Bucuresti, Editura Tineretului, 1967.
Omul-fanta a aparut in volumul 11 elegii, Bucuresti, Editura Tineretului, 1966.
Elegia a zecea a aparut in volumul 11 elegii, Bucuresti, Editura Tineretului, 1966.
Frunza verde de albastru a aparut in volumul Oul si sfera, Bucuresti, E.P.L., 1967.
A inventa o floare a aparut in volumul Laus Ptolemaei, Bucuresti, Editura Tineretului, 1968.
Moartea pasarilor a aparut in volumul in dulcele stil clasic, Bucuresti, Editura Eminescu, 1970.
Daimonul meu catre mine a aparut in volumul Epica Magna, Iasi, Editura Junimea, 1978.
Nod 11a aparut in volumul Noduri si semne, Editura Cartea Romaneasca, 1982.

Aprecieri critice
"Structura artistica in care Nichita Stanescu se generalizeaza pe sine este in fapt o insolita epopee lirica ale carei echivalente sunt greu de aflat in literatura moderna. Stiind ca epopeea in vechea-i forma, epica si unitara, nu mai e cu putinta)), Nichita Stanescu a inventat o noua coerenta structurala - lirica si fragmentara - in care spiritul epopeic cu vastul sau caracter enciclopedic si aventuros traieste printr-o mitologie a eului originar. () El este eroul epopeii lirice Ordinea cuvintelor.
(Alexandru Condeescu - "Paradoxala coerenta, in Nichita Stanescu, Ordinea cuvintelor, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1985 p. 29)

"Lirica lui Nichita Stanescu e ca o simfonie ampla a carei tema fundamentala (dupa parererea noastra, dar, desigur, nu unica) se compune din trei miscari: 1. oroarea sinelui fata de sine: 2. evadarea din eu: 3. recaderea sinelui in eu.
(Valeriu Cristea - "Sinele fugar, in Interpretari critice, Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1970).

AI VĂZUT VREODATĂ

Ai văzut vreodată vreo pasăre
s-o usture aerul pe care-l zboară?
Crezi tu, iubito, că peştele
se zgârie de apa lui sărată?

Putem noi doi să credem oare
mirosului că nu se simte bine în nări?
Poţi tu, obositor să crezi că fără mine
ai naşte un răsărit de stea?

Haide, ne face pe piele băşici
behăitul caprelor pe care le mulgem.
Vrei tu să rămânem flămânzi?
Spune da, şi rămânem.

(din volumul: Măreția frigului/1972)

Viorel Birtu Piraianu: versuri

VERSURI; VERSURI; VERSURI; VERSURI; VERSURI;VERSURI; VERSURI, VERSURI, VERSURI, VERSURI, VERSURI, VERSURI


în jur, o lume aleatorie
rătăcită în propria inexistență
la ușă pusesem siguranța
nu a contat
trecuseră pe lângă ea în căutarea mea
au pârjolit pământul arzând căile sufletului
când au ajuns la mine, eram în altă parte
m-au căutat atunci furioși mai departe
nu m-au găsit niciodată
de secole mă caută disperați
pe cărările murdare ale lumii
uneori, apar într-o carte de istorie
la pagina ruptă

NR: 10 -- 11.noi. 2019.ISSN 2668 - 5620

REVISTA EXTEMPORAL LIRIC, Nr.10 - 11.noi.2019
::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
Revistă de Cultură,Artă și Literatură
Apare la Oradea (bilunar/online)
Biblioteca Națională a României, ISSN.2668 - 5620/ISSN-L 2668 - 5620
Înființată în iulie 2019
* DIRECTOR/FONDATOR:Teodor Dume
Accesați prin Google link/ul. https://revistaextemporalliric.blogspot.com/
:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
- REDACTOR-ȘEF, Teodor Dume,scriitor,Oradea/Romania
- REDACTOR, MIOARA BĂLUȚĂ,scriitor, Bacău/Romania
- VERONICA LERNER,scriitor/Canada
::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
Adresa poștală:
ORADEA/410061
str.C.Dobrogeanu Gherea,nr.6,ap.4
mail: teodordume@gmail.com
https://www.facebook.com/teodordume
::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
REDACTORI COLABORATORI:

* Attila Racz, scriitor,Dublin/Irlanda
* Amalia Achard, scriitor/Franța
* Ottilia Ardeleanu, scriitor.Năvodari/Romania
* Melania Cuc,Scriitor, Bistrița/Romania
:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

LA MULȚI ANI, ROMÂNIA!



Dragă Românie,
Am păstrat scrisoarea de anul trecut, este aceeași pe care ți-am trimis-o mulți ani de-a rândul, e jurnalul în care o flacără îmi veghează sufletul și n-aș vrea să se mistuie pe jarul tăcerii. Te simt în toate ungherele ființei mele, îți vorbesc graiul și ești prima rază pe care am zărit-o când am deschis ochii. M-ai mângâiat și m-ai binecuvântat. Mi-ai trimis izvoare să le port în piept și poteci pe care să le cutreier. Un stol de ciocârlii a umplut cerul și mi-ai spus că trebuie doar să întind brațele, că vor veni negreșit să-mi cânte. Și așa a fost, draga mea Românie! Mi-au cântat de dragoste și de bucurie, și de jale mi-au cântat. Încă mai păstrez cana din care bunica i-a dat apă să bea fiului întors de pe front. E aceeași cu ulcica în care și-a strâns lacrimile pentru celălalt fiu, pierit acolo, printre dușmani.
Mereu ai fost o fecioară frumoasă, Românie, și multe priviri ai atras. Or înțelepciunea și credința ta ți-au fost scut pe care s-au odihnit uneori vulturii, alteori pavăză la ivirea fulgerelor de tot felul au fost.
Tu m-ai învățat cum se ară pământul și mi-ai împletit panere să le umplu din livezile vieții. Mai târziu am cules grâu și maci. Și greierii erau tot ai tăi, parcă săriți dintr-un atlas al istoriei, veniți pentru a ne lumina gândurile. Dar cel mai mult m-ai învățat să respect străinul care colindă plaiurile tale cu piciorul, cerșetorul de la colțul străzii, învățătorul care mi-a spus că geografia ta e sfântă și preotul care, la fiecare slujbă, se roagă pentru neam și țară. De-acum și pentru părinții mei. Pentru că ei sunt îngeri, îngeri români, care-și păzesc mormântul de pe acoperișul unei biserici. De câte ori îi strig printre lacrimi, răsună codrul până dincolo de hotarele tale, de la Iași la Alexandria, de la Marea Neagră la Timișoara. Atunci știu că m-ai auzit, mamă, și nu te lepezi de mine. Pentru că noi avem aici Focul Viu și Vulcanii Noroioși care clocotesc necontenit, ca sângele tău, și albastrul de Voroneț, și o deltă cum alta nu-i, și o ie pe care o poartă doinele noastre strămoșești.
Ți-am cusut un ștergar, mamă Românie, îl așez pe răsărit, să-ți ștergi cu el sudoarea de pe frunte, la fiecare apus. Și mai am un drapel țesut la războiul inimii, când fetița cu codițe împletite învăța să-ți rostească numele și spunea tuturor că ești leagăn și durere, bucurie și izbândă, farmec și împlinire, verde și trainică. Și, mai ales, a noastră! Acum și totdeauna!
La Mulți Ani, România mea!
Gina Zaharia

‎Mihail Buricea‎ : De ziua ta iubita noastră țară!

în
 
De ziua ta iubita noastră ţară
eu îţi doresc să fii cea mai frumoasă
să fii mereu o dulce primăvară
şi să ne fii la toţi o sfântă casă
Să îţi cinsteşti la zile mari eroii
ce au căzut în luptă pentru tine
şi să nu laşi pe vatra ta strigoii
să-ţi întineze tot ce-ţi aparţine
Poporul tău acum e-n libertate
dar lupi hulpavi avizi de-mbogăţire
s-au năpustit în haite peste noapte
să-ţi fure rodul muncii-n nesimţire
Borfaşi ce zic că-ţi vor prosperitate
se-nghesuie să te conducă ţară
ca să îţi ia mereu ce se mai poate
iar fiii tăi să plece pe afară

Pe munţi pe dealuri pe câmpii mănoase
balauri venetici fără hotare
s-au aşezat în vile somptuoase
să-ţi sugă vlaga ta fără sudoare


Poporul tău e-n pragul disperării
trăieşte zilnic fără de speranţă
este ajuns la marginea răbdării
iar viaţa sa atarnă doar de-o aţă

Dar într-o zi atât îi mai rămâne
să-nlăture prin forţă toată pleava
iar imnul sfânt Desteaptă-te române
să-i consfinţească-n luptă dreaptă slava

De ziua ta iubita noastră ţară
eu îţi doresc să fii cea mai frumoasă
să fii mereu o dulce primăvară
şi să ne fii la toţi o sfântă casă

 în

Ana Urma:Ferestre spre marginea lumii,autor Teodor Dume


Nihil sine Deo


(Recenzie)

Teodor Dume ni se descoperă cu eleganță și rafinament  în poezie. O poezie existențialistă din care aflăm că în viața pe lângă dezlănțuitele iubiri există prezențe nevăzute înscrise în ordinea ei atât de firească, una  dintre cele mai răscolitoare fiind moartea. Fin cunoscător al vieții, prin cunoaștere, experiențe și autodepășire, poetul dă prioritate în poezie trăirilor umaniste. Sufletul asemeni umbrei este făuritorul unor imagini care ne duc cu gândul la florile tristeții de tip baudelairean. Și poate că, asemănarea nu este întâmplătoare dacă ne gândim că  volumul anterior celui de față,Quand les ombres traversent la rue, semnat Teodor Dume, apare la început de an 2019, în Franța.Am putea crede că între poet și Univers există un fluid nevăzut purtând energiile creatoare, un fluid presărat cu evenimente și trăiri variabile pe etape, reprezentat ca un segment al existenței, mărginit de două constante primordiale: nașterea și moartea. Evenimentele dintre cele două constante: copilăria, adolescența, maturitatea cu încărcăturile și trăirile specifice, par să fi ordonat și contribuit la creșterea spirituală și știința poetului de a transpune în poezie forța ideii, a emoției, menite să seducă prin vers cititorul.Aflându-se pe un traseu ascendent, cu fiecare carte tipărită (nouăsprezece),poetul pătrunde în abisul metafizicii arzând  etape și ajungând  la o smerenie care dă înțelegere și greutate cuvântului,  iar eul împlinit doar întors spre înăuntru se eliberează prin ferestre deschise într-un anume loc, un loc unde  nimeni nu intră/ nimeni nu iese/Ferestre spre marginea lumii. Alte ori același lăuntru devine abis într-o singură zi,  ziua în care nu poate privi în ochi pe nimeni,ziua în care propriul ochi îl analizează critic: atunci cobor în mine precum ploaia/ peste verdele ierbii/ îmi privescsângele/ și nu spun nimic/ deși/n-am apucat să văd/ ce mai lipsește din mine/ Lăuntrul înlăuntrului.Ca o dominantă a viziunii poetului este prezența imaterială a sufletului. O viziune bogat ornamentată de experiențele și trăirileunui spirit profund. Sufletul său are răni, cicatrice, devine monedă de schimb pentru inima cuiva drag: în schimb îți voi dasufletul/Supravețuire în doi.Deși: niciun gând nu-mi poate schilodi sufletul/Decolmatarea prin rugă, vomdescoperi:sub cicatricea rămasă pe suflet/ Fotografia în formă de inimă și altfel de răni: singurătatea, indiferența, neliniștea, lacrima, aminitirile. Toate în strânsă legăturăformează un cerc imaginar cu semnificații larg valabile, un cerc neînchis încă de acel binecunoscut: nu pleca, tată!/În memoriam, copilăria. Poezia este cartea de vizită a poetului atras de ideea însingurării, a cufundării în propria melancolie sau poate că a unei dureri însoțită de  supoziții, închipuiri și goluri ale ființei care precipită versul prin reacții  și stări cum sunt:  tristețe, reculegere, uitare sau slăbiciuni aproape senzoriale. Ideea de proiecție a trăirilor contopite trupului creează o realitate ușor astrală, o părelnicie tactilă, asumată prin rostire și scris: câteva umbre navighează/ în zigzag prin sângele meu// din toamna care-și scutură tristețile/ peste umerii mei/ Nu-i bai;ducându-mi tăcerea în spate/ ca pe un rucsac/Îndeajuns cât să-mi pot grava numele;de atunci sub cicatricea rămasă pe suflet/ simt furnicături/ Fotografia în formă de inimă; nici nu știu cine sunt/ negreala sufletului îmi iese prin pori/ Rătăciri..
Poetul Teodor Dume, pare să fi descoperit armonia lirică a tăcerii atât de râvnită într-un prezent modern, zgomotos și supratehnologizat.O tăcere atentă,  în care doar scârțâitul peniței sau zgomotul tastelor se aude printre gândurile sfârșite în cuvinte: umerii îmi sunt acoperiți cu tăcere; ambianța calmă, destinsă: tăcere…/undeva la capăt de zi  se moare/Un fel de înstrăinare; mâine e o altă zi/ pe care o umplu cu tăcere/ Îndeajuns cât să-mi pot grava numele. Ideea de mișcare și reculegere sunt călătoria sau căderea în adâncul ființei, urmate de zborul tainic, folosind simboluri ale înălțării: aripi, sus, cer, explicate în vers: zborul cu o singură aripă/ nu-i decât zbaterea clipei/ peste tot ce va urma// chiorâș cineva mă privește de sus/Zbaterea clipei.Tăcere, liniște, singurătate, sunt necesități absolute ale reveriei pentru crearea universului propriu  în care-și proiectează cu îndrăzneală ființa, lăsându-ne totușiferestre deschise prin care să-i descoperim sensibilitatea iar acele zbateri neștiute vor elibera în ascensiune (zbor) eul creator cu o bucurielucid reținută, ca o rugăciune izbăvitoare pentru suflet.Poezia este pretext de reflecție și comunicare, reconstituie din fragmente disparate un univers liric, un univers plăsmuit din umbre și lumina însoțitoare. Interiorizat sau exilat în singurătate poetul decelează cu tristețe și discernământ propria memorie, recuperând și transpunând în vers, amintirile. Dorul, iubirea, singurătatea devorantă, sunt ipostaze frecvent revelate printr-o exprimare meditativă, gravitatea transpunerii în verstrezindu-ne întrebarea: oare ce eveniment, ce trăire specială îl determină pe poet să aducă în sfera firescului, cu seninătate și dezinvoltură, subiecte ca: moartea, durerea, tristețea. Aflâdu-se într-o permanentă comuniune cu un dincolo, observăm armonia, împăcarea dar și  efortul până ladificultate pe care le întâmpină în construirea relației cu Dumnezeu. Traseul este unul sinuos, dar se poate ghici că demersul ideatic continuă și își atinge țelul; m-am aliat cu singurătatea și/ din când în când cu Dumnezeu/În memoriam, copilăria;par un comdamnat interogat de moarte/ Dumnezeu se face că nu vede nimic/ Dor de mama;l-am strigat pe Dumnezeu/ nu mi-a răspuns/ Dumnezeu nu mi-a răspuns.
Raportându-se la divinitate din perspectiva unui cunoscător intimist trecut de faza căutărilor:privilegiul de-a ajunge la capăt/  mi-l dă panorma din sufletul lipit/ de obrazul lui Dumnezeu/  ca un sărut/ Nu-i bai;versul devine povață: în viața asta/ așa se bate la ușa lui Dumnezeu/ Rugăciunea dintre respirații. Prin această raportare permanentă la divinitate înțelegem că Teodor Dume-poetul se află în etapa întâlnirii cu Dumnezeu, un Dumnezeu atent la fiecare cuvânt al său. Pe parcursul lecturii vom întâlni o superbie a morții din care nu lipsește credința și speranța aleatorie, că mai presus zbaterilor umane există și un hazard al unui alt fel de împlinire,  o împlinire a bucuriei prin cuvântul scris. Simplificând pot spune că am reușit să identific trecerea comună dar cu folos a timpului drept temă a poeziei dumiene. Fie că ne vorbește  de revărsările unui azi înspre ieritrecând prinanotimpul primenirii ființei niciodată pierdutcopilăria, cu reveniri în prezentul gânditorului matur, sensibil,cuminte (citat din prefața de Atila Racz) și culminând cu moartea (viitor), poezia lui Teodor Dume este înnobilată de binecunoscut dicton latin: Nihil sine Deo.
(Ana Urma, Vaslui, 2019)


Savu Popa: Esențe poetice

Când îți ajunge fericirea
Cu tăișul la os,
Ai grijă
Să nu sângereze
Prea mult.
Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Ne vom strânge
În brațe
Atât de puternic
Încât inimile noastre
Vor răcni ca leii.
Savu Popa

Cornel Florin Cubleșan: Desenez cercuri


Grație fricii de singurătate
mă aflu în mijlocul mulțimii
ca un balon negru
mișcat încoace și încolo
de căldura sau frigul din ei
Nu disper
când mă părăsesc
desenez cercuri pe nisip -
așa învăț
cum arată o singurătate
perfectă.
Cornel Florin Cubleșan

Alin Claudiu Baciu: Din multe alte gânduri


Oare sunt eu tot ce ați vrut
Sau poate sunt doar o rezervă
Din tot ce știți necunoscut
Sunt doar un suflet de conservă
Am ascultat sau poate nu
Din toate câte ați văzut
Voi toți ați fost, eu am fost tu
Mult timp am stat, mult timp pierdut
Mi-e dor să plâng pe-al vostru umăr
Vreau să mai fiu copil o zi
Pe degete să vă mai număr
Să știu ce-nseamnă a iubi
M-am împletit din firul vostru
Am multe noduri încâlcite
Să-mi spune-ți des, copilul nostru
Să simt momente fericite
Tot mai puține degete îmi număr
Plecați încet din totul nostru
Eu sunt copil voi tot părinți
Așa cum sunt, sunt tot al vostru.
Alin Claudiu Baciu

Nynna Vizireanu: digitalart după o lucrare personală

 

nu o poate ocoli
nici oamenii fără gânduri
nici însuşi Dumnezeu
e un spaţiu rezervat şi nu insist
traversez singurătăţi şi învăţ
cum se moare
în înţelesul meu
un răsărit fără margini
şi fără intersecţii
oare de ce se moare fără ca timpul
să-ţi îngăduie
să te cunoşti pe tine însuţi?"

Teodor Dume - Oare, de ce?
digitalart dupa o lucrare personala by Nynna Vizireanu

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10