Melania Briciu Atanasiu: Labirint

Prin volbura de neguri ce înconjoară firea
se scutură sfioasă din ramuri amintirea,
se tânguie pădurea prin clopote prelungi…
Eşti toamnă cu capricii: mă chemi ori mă alungi

şi nu-ţi pot sta în cale, puternică de eşti
prin foşnetele tale m-aţii, mă rătăceşti
pe drumuri fără capăt precum un labirint,
oh, ce departe-i vara cu verdele-i de-absint!

Ce rezonanţă amplă, această simfonie,
oboiul stelei arde pe clipa încă vie.
Dar cum să-mi uit seninul din tâmple, cum să-ndur
o toamnă zămislită subit şi prematur?

Când sub cascada ploii se rupe un zăgaz
ca freamătul din vise să-l ţină încă treaz,
cu mâneci suflecate mă mai trudesc în timp
dar nicovala soartei scânceşte în răstimp

şi nu găsesc puterea în mine s-adâncesc
acest prea-plin de viaţă, acest prea omenesc
năvod în care-aş prinde eternul anotimp
în care nu există nici clipă şi nici timp.

Vezi, toamnă-amăgitoare cum mi-ai turnat din plin
pocalul reveriei şi-al nopţilor suspin,
dar în eternul iiei ce-o ţeşi mă înfăşor
pe-un Caraiman de vise şi-o cruce-n vârf de dor!

Melánia Briciu Atanasiu