burghiu amintirea
sfredelește lemn tare
plutitor pe bulboane de apă
Roșia după ploaie
în care țopăiam fără grijă
când premeditam ori recidivam
tot spectrul boacănelor din Lobstein
sfredelește lemn tare
plutitor pe bulboane de apă
Roșia după ploaie
în care țopăiam fără grijă
când premeditam ori recidivam
tot spectrul boacănelor din Lobstein
ciocanul dogarului Aron„nagytata” al meu din Ștefan colonia minerească
poc-poc poc-poc poc-poc
niciodată familiei noastre
nu i-a lipsit vreo doagă
cercurile erau mereu prinse la locul lor
cât aer de sfințenie aveau mâinile sale de funingine
cum luminau când sorbeau
supa alburie de salată
Rebeca i-o servea mereu cu o față
ursuză și neagră
așa arăta huila furată de Zghemberi după Cox
Hedi era specialistă în remaiat de ciorapi
se poticnește dintr-o dată burghiul
nu mai știu dacă locuia la Nivelt
în blocul artiștilor
ori undeva lângă Tora
cât de mult iubeam ciorapii de plasă ai mamei
pesemne n-aveam bani de buzunar destui
pentru remaiat
cele mai arătoase corsete
le cosea Bőzsike în minuscula-i garsonieră
din blocul turn de la Braia
damele bine din oraș
o puteau căuta până noaptea târziu
avea Bőzsi o mare slăbiciune
pentru parfumul exotic al amorurilor clandestine
atunci își lua o pauză de „doua prune” la Hager
mai jos de centru la Cucu
stăteau Poborena
polonezi cu vechime în urbea noastră pestriță
la alimentară
un băiețel venit din sus de Mătășelele momârlanilor
cu un cap mai scund decât tejgheaua
cerea vânzătoarei pâine și marmeladă
stâlcea înadins cuvintele românești
pentru că-și dorea să devină ungur
mândria noastră
calea ferată pe care trecea maiestuoasă
precum o mireasă în rochie cu trenă
locomotiva cu aburi
chiar prin mijlocul orașului între cei trei P
primărie, policlinică și palat
scrâșneau fără odihnă funicularele deasupra preparației
Jiul negru de trudă verde de silicoză
abia se târa de la Maternitate spre Viscoza
ori invers
tot neastâmpărul mi-l înmuiam în Canaliș
ori în ștrandul Mineru’ dacă aveam bani de intrare
acolo nicio o săritură în cap nu era destul de înaltă
nici suficient de adâncă
pe drumul spre casă îl întâlneam
pe Chichi Buratina cel mereu fericit
își căra cu sârg permanent
roaba cu bulendre și cartoane
ningea uneori în plină vară
cu fulgi de funingine
peste oraș se așternea o liniște sumbră
ca după o explozie în subteran
doar strigătele țiganilor „sticle borcane”
și bocetul sirenelor
adevereau că orașul mai respiră încă
chiar și din uitarea adâncă
a morții
cele mai multe puțuri aveau nume de femei
Victoria Carolina
cel orb de lângă Scoaba lui Matei
era Maria
așa orbește uneori memoria
Juliska nénje împinge undeva vagoneți
într-o altă dimensiune
mă sfredelesc și acum cuvintele ei simple
„szép volt nehéz volt igaz volt”
care vin după ani dinspre ea înspre mine
apoi se așează toate în straturi
să-mi fie abataj să-l pot săpa mai târziu
cu târnăcopul ori pickhamerul
ca într-o galerie de coastă vor sta știurțurile
cu sterilul adunat din viața mea
și casele cu ochi orbi precum iapa lui Gârlopan
cea care ducea cu ștrafu
mobila pentru case noi
și sicrie pentru case de veci
golite de suflet înghițite pe jumătate de pământul
cu gura știrbă și lacomă
după ani
când am lăsat în urmă
poiana copilăriei sub Dőglesztő
la mină deasupra gheretei portarului
urla Dictatorul
sub vocea spartă a neadevărului
se fisura și piatra pe Oboroca
amintirea burghiu mai sfredelește o dată
până dincolo de rana neacceptării
la poarta 5 sud
au ieșit minerii din șut
ochii lucioși de huilă
întunecă mai mult șanțul feței
praful de cărbune a crescut în fiecare rid
mai jos cimitirul așteaptă
să le acopere
oasele zbuciumul trecutul
lecțiile de vioară pe strada Oficianților
supliciul zilelor mele de joi
trebuia să-mi legăn păcatele toate
reale ori închipuite
pe puntea șubredă cu doaște lipsă
spunea mama
cine trece pe podul lui Singer
și nu-și recunoaște minciuna
hrană va deveni broaștelor hâde și verzi
care-l vor trage pe veci
în mâlul cel negru al Jiului
Melánia Briciu Atanasiu
Lupeni 2 august 2018
Umag, 19 august-2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu