« Două lucruri m-au atras, de la bun început, la Ionuţ Caragea. Numele lui, ancorat probabil, undeva, departe, într-o nobilă dinastie şi declaraţia sa fulminantă, din fragedă copilărie, vizavi de viitoarea sa profesie: vreau să mă fac Dumnezeu! În creaţia autorului, cele două elemente, domnitorul şi Domnul, au un numitor comun în plan spiritual: aspiraţia înaltă şi înălţătoare. Ionuţ Caragea foloseşte pentru aceasta Cuvântul, dar cu maximă economie. O face pe proprie răspundere, într-o perioadă în care trăncăneala, mai mult sau mai puţin erudită, e la mare modă, când individul pare iremediabil strivit sub avalanşa vorbelor fără rost. Ionuţ Caragea ştie să pună punctul acolo unde trebuie, lăsând mai departe cititorul să-i continue ideea, prin propria sa imaginaţie. Ştie că există o forţă divină de persuasiune în limbajul sentenţios şi maximalist. Dumnezeu, prin formula aforistică "Fiat lux!" a iluminat Universul, prin două cuvinte. » (Valeriu BUTULESCU, în introducerea volumului "Delir cu tremurături de gânduri", 2013, şi în revista Luceafărul de seară, 2013)
« Aforismul lui Caragea este caracterizat ca fiind poetic, cu utilizarea pe scară largă a instrumentului de metaforă: "Mintea mea este o scoică în care adevărul intră precum un bob de nisip. Cuvintele mele înfrumuseţează adevărul pe care îl dăruiesc oamenilor sub formă de metafore." » (Fabrizio CARAMAGNA, în Antologia aforismului românesc contemporan, Editura Genesi, Torino, 2013)
« Ionuț Caragea nu caută să fie un tip "comod" prin problematică/ tematică și maniera în care le abordează, indiferent de domeniul în care pășește. Știe și să folosească noile mijloace de promovare oferite de net, și face asta cu insistență și încredere în ceea ce scrie. Și astea, iarăși, pot face să nu fie, uneori, privit ca un tip "comod". Dar este felul lui de a fi, în căutarea, în esență, a unui mod de a vedea cât mai limpede "adevărul", căruia îi caută înțelesul, că ne referim la sufletul său, la scris, la viață, la oameni, la... De altfel, spune că "nu există metaforă mai frumoasă ca adevărul gol-goluț". Dar, pe de altă parte, "cât de mult își îndrăgesc unii oameni propriile adevăruri, ca pe niște haine scumpe. Și cât de repede se leapădă de ele... încercând să-și atingă scopul". Așadar, am putea spune și că e o carte despre Ionuț Caragea, un autor care și-a croit un loc și un drum al său, și felul lui de a gândi și a fi. » (Marius CHELARU, în revista Convorbiri literare, septembrie, 2018)
« Particularitatea gândurilor exprimate de autor este aceea de fidelă raportare la definiţia aforismului, în sens blagian. În genere, autorii care pretind că scriu aforisme impurifică specia cu maxime, microeseuri, divagaţii sapienţiale etc., trădând esenţa metaforică a speciei, care, poezie fiind, se ridică, simultan, la gândul filosofic. Aforismele despre adevăr sunt primul semn al trecerii lui Ionuţ Caragea din paradigma postmodernistă (care neagă sau ocultează adevărul) în cea transmodernă, recuperatoare, amintind de atitudinea lui Eminescu faţă de adevăr, atât în poezie (vezi Criticilor mei), în cugetări (Nu noi suntem stăpânii adevărului, ci adevărul e stăpânul nostru.), cât şi în tot ce a scris. Pentru Ionuţ Caragea, cum am văzut, ecuaţia adevăr-metaforă intră în chiar definiţia aforismului şi a poeziei, a fiinţei însăşi... » (Prof. Dr. Theodor CODREANU, în revista Feed Back, 2017)
« Pe “poetul născut pe Google” l-am cunoscut pe Facebook. Mi-au atras atenţia citatele sale despre viaţă care arătau o intuiţie fantastică în sesizarea diverselor nuanţe ale vieţii, dublată de un talent ieşit din comun. Curioasă cum sunt din fire, am căutat să aflu cine este Ionuţ Caragea şi imediat am ajuns la situl personal unde am plonjat de-a dreptul într-o mare de cuvinte învolburate, încărcate cu emoţii puternice, cuvinte de foc şi sânge, venite parcă direct din inima sângerândă şi fierbinte a omenirii. » (Daniela DENEANU, în revista Viaţa Pozitivă, 2014)
« Aforismele sale degajă un aer de prospeţime inconfundabil şi în acelaşi timp unic. Nici spiritul sintetic, dar nici spiritul abstractizării (să spunem prin simpla generalizare) nu egalează – deşi sunt prezente – acest „simţ” al prospeţimii. Apare aici un efect surprinzător-plăcut; iar imaginaţia, şi nu neapărat gândul, este aceea căreia i se dă frâu liber. Pe de altă parte, o altă impresie ce te cucereşte este aceea care degajă în toate direcţiile o mulţumire şi o linişte sufletească de o nuanţă aparte. Şi e de notat încă faptul că la capitolul aforism iese cu mai mare exactitate în faţă aspiraţia autorului pentru înţelepciune. Filosofia poate fi tributară neliniştii metafizice; înţelepciunea e mereu împăcată cu ea însăşi. A oferi citate din opera aforistică a lui Ionuţ Caragea este un lucru aproape imposibil. Pentru că nu ştii ce să alegi. Toate gândurile sale sunt preţioase, egal de frumoase şi adevărate. Ţi se pare că, dacă ai cita o propoziţie, cealaltă de lângă ea, s-ar supăra şi s-ar face foc de invidie. De la un capăt la altul, aforismele autorului nostru respiră acelaşi aer de inteligenţă sclipitoare, de subţirime a observaţiei, de claritate a tonului implicat în auto-interogaţie, o străvezime profetică a semnificaţiilor – care creează conexiuni secrete concentrice... Pline de verva unor lumi în miniatură, aforismele lui Ionuţ Caragea îşi depăşesc propriile lor margini, căci sensurile, de multe ori, irizează în toate direcţiile, creionează raze şi înţelesuri înrădăcinate adânc în solul fertil al micilor sau marilor revelaţii ale reflecţiei de totdeauna. » (Remus FOLTOŞ, în revista ASLRQ, 2017)
« Poet prin excelenţă, autor de aforisme, prozator de ficţiune, critic, editor şi promotor cultural, Ionuţ Caragea porneşte pe drumul exilului, urmînd exemplul lui Cioran sau al altor scriitori români de calibru care s-au afirmat în diaspora, dar revine în Patria-mamă cu o nouă viziune lirică şi un nou crez. Aforismele din această antologie, îmbibate de arome poetice, ludic, filozofie, creştinism şi sentimente situate la cote extreme, au început deja să facă înconjurul lumii şi, sperăm, vor intra în istoria literaturii universale. » (Prof. Univ. Dr. Constantin FROSIN, în introducerea volumului "Delir cu tremurături de gânduri", 2013, şi în revista Luceafărul de seară, 2013)
« Ionuţ Caragea, poetul născut pe Google, tinde să devină scriitor total şi năvalnic. În doar opt ani, a publicat 30 de volume de: poezie, aforisme, science-fiction, eseuri critice, spiritualitate. „Sindromul nemuririi” este un volum de citate şi aforisme. Textele nu sunt grupate pe teme, ci alfabetic, sub forma unui dicţionar... intermitent. Experienţa autorului în acest domeniu este evidentă, cu toate că nu a fost deloc uşor: „Câte cuvinte am sărutat până la glezna unei metafore!”. Conceptele, majoritatea definiţii, se coagulează disciplinat şi operativ. În preajma cugetătorului se simte permanent poetul. Cascadele de metafore colorează şi adâncesc ideea. Dragostea este „oceanul fără ţărm”, „iubirea – râul de fluturi din care beau toţi oamenii însetaţi de zbor”, „amintirile – epavele de pe fundul mărilor interioare.” Ce mai aflăm? Că „eşti zeu numai în lumea pe care o creezi singur.”, iar „credinţa şlefuieşte miracole”. Importantă este doar arta pentru că reprezintă „modul de convieţuire reciproc avantajos între partea umană a unui creator şi partea sa divină.” Peste tot gânduri adânci, îmbrăcate în haine strălucitoare. Combinaţii lexicale inedite croşetate cu siguranţă de maestru. Ici-colo câte un loc comun, ca un respiro. Umorul nu este obligatoriu, dar când există, prinde bine. » (Vasile GHICA, în revista Boema, 2015)
« Aforistica românească contemporană a înregistrat în ultimele două decenii o evoluţie demnă de toată lauda, peisajul literaturii sapienţiale româneşti îmbogăţindu-se cu nume noi, cu rezonanţă aparte, sper, în viitor. Nici nu se putea altfel. Paradoxurile lumii contemporane româneşti au îmbrăcat forme atât de diverse şi de şocante, încât gândirea aforistică are şi va avea un larg teren de inspiraţie şi de afirmare. Două nume mi-au reţinut în mod deosebit atenţia: Valeriu Butulescu şi Ionuţ Caragea. Despre activitatea primului, ca polonist cu ştate vechi, intenţionez de mai multă vreme să scriu un eseu. Pe Ionuţ Caragea l-am inclus cu multă generozitate şi preţuire în Cartea înţelepciunii universale, apărută recent la eLiteratura, tocmai pentru definiţiile inteligente pe care le dă unor trăiri, fapte sau evenimente. Nu ştiu ce vârstă are, dar aforistul, de pildă, subliniază cu mare înţelegere valoarea senectuţii, precizând că Dumnezeu s-ar fi născut bătrân. Aviz tinerilor, aş spune... Mi-a dovedit, totodată, că este un creştin adevărat, care vede în cruce ”un pansament pe faţa pământului”. Nu-i puţin lucru.... Mai mult, pentru acest individ sensibil: ”oamenii se despart, dar nu se uită”. Sper să îl pot cunoaşte mai bine, deoarece am înţeles că are o inimă de stâncă, despre care spune că ”nu va înceta niciodată să bată”. O geană de speranţă şi pentru mine. De aceea am şi tras cu ochiul la el, pentru ”a-i săgeta de invidie inima”, mai ales că a dat o definiţie mai bună decât Tagore lacrimii - testament al unui îndrăgostit. Întrebarea care se pune este: cum face ”dacă de pudoare se rătăceşte în sălbăticia femeii”? Tare mi-aş mai dori.... » (Nicolae MAREŞ, în revista Boema, 2015)
« Lucian Blaga spunea că aforismul ar trebui să fie: „o floare în stare de graţie. Aleasă să conceapă Logosul şi să-l nască.” Dorindu-și sau nu, în ipostaza respectivă s-a postat, în cele 333 de aforisme ale sale, Ionuț Caragea, autorul florilegiului de față. Fiecare gând al său și toate împreună răspund cu brio la această cerință formulată de gânditorul din Lancrăm. Pentru că, în definițiile aforistului-poet Caragea, găsim încercări reușite în folosirea de genuri proxime și diferențe specifice dintre cele mai potrivite pentru a exprima adevăruri neexprimate încă. În aceste încercări, autorul nu abuzează de paradoxuri şi nu recurge la preţiozităţi inutile. Adevărul pur, cel gol-goluț, este pentru tânărul, dar încercatul aforist din Oradea, cea mai reușită metaforă. Și continuând această idee, el ajunge prin judecăți încrucișate neașteptate, la concluzii metafizice nemaiîntâlnite, la noi paradigme. În general, genul proxim și diferența specifică întâlnite la Caragea au o variabilitate surprinzătoare, ceea ce îi conferă aforismului său caracterul insolit, neașteptat. Profet al propriei aneantizări, scriitorul lucrează precum anticii, cu slove demult șlefuite. Gândurile despre inimă au în aforistica lui Caragea o încărcătură romantică pe care numai la Mickiewicz am mai întâlnit-o... În multe din aforismele sale, autorul nu fuge de realitățile cotidiene din exilul creator în care a trăit un crâmpei de viaţă sau din Patria-mamă în care se întoarce nerisipitor, mai ales atunci când definește „libertatea totală”, care pentru el este „cancerul oricărei societăți.” Simte, la nivelul empatic, suferinţa oamenilor pe care îi definește drept „crucile vii dintre cer şi pământ”, fiindcă şi el, poetul, este la rândul lui, „pasărea care pluteşte pe aripi de vise şi mister”, având „ciocul încovoiat spre propria inimă”. Cele 333 de cugetări și aforisme ale poetului Ionuț Caragea sunt, până la urmă, nu numai un mic compendiu de cuvinte înțelepte, ci și o radiografie lirică din care nu lipsesc multe trăiri profunde ale unui contemporan care ne invită la introspecţie şi sublimare. » (Nicolae MAREŞ, în revista ASLRQ, 2017)
« Ionuţ Caragea este îndrăgostit de viaţă şi mereu o înfrumuseţează şi o îmbogăţeşte în iubire, o doreşte transferată în viaţa veşnică, aceea de după cortină, unde adevărul primează, linişteşte şi înnobilează. Suntem siguri că Ionuţ Caragea este plin de suflet şi de aceea îl distribuie dezinteresat nouă prin toate paginile cărţii. Autorul ştie că ne naştem muritori şi murim nemuritori. Pentru aforistul Ionuţ Caragea singurătatea şi tăcerea sunt pline de metafore, hiperbole, parabole şi alte figuri de stil ce pot naşte poezia aforistică. Autorul păstoreşte cuvintele cu grijă şi cu sfială pentru că le consideră fiinţe vii. » (Vasile PONEA, în revista Portal Măiastra, 2019)
« Multe din aforisme se caracterizează prin maximă concentrare şi metafore deosebite care dau propoziţiilor o puternică expresivitate... Plusurile în ceea ce priveşte construcţia şi expresia sunt mult mai multe şi cu putere de convingere. Le amintesc: simetria şi paralelismul, jocul de cuvinte, rime interioare, frânturi de versuri, definiţii metaforice, metafore (în special verbale). » (Ionel POPA, în revista Jurnalul literar, 2009)
« Nu se pot parafraza aceste perle de gând, nu de genul didactic-sentenţios, ci ca exerciţii revelatorii de adevăruri anterior ignorate, cel mai adesea, prin recurs la paradox: Cât de mult îşi îndrăgesc unii oameni propriile adevăruri, ca pe nişte haine scumpe. Şi cât de repede se leapădă de ele… încercând să-şi atingă scopul. Ca şi în poeme, este afirmată terapia maladiilor sufletului prin artă: Cărţile necitite sunt cele mai triste morminte. Atâtea vieţi, atâtea pilde, atâtea mistere de folos nimănui, în timp ce oamenii caută doar un ascunziş mai bun înlăuntrul propriilor ruine în care să-şi depoziteze frica, neputinţele şi alte înjositoare secrete. Limbajului literar i se acordă un loc privilegiat între arte, deoarece dubla sa articulare, precum logosul Noului Testament, dă viaţă: Unii oameni ridică statui, alţii le dărâmă. Dar câţi reuşesc să le readucă la viaţă? Deşi se poate spune că discursul sapienţial e deasupra vremurilor, cugetătorul nu poate eluda influenţa celui mai influent curent filosofic al veacului, existenţialismul. Valoarea unui om nu este dată de statutul său social, ci de proiectul realizat în ordinea culturii: Poţi fi superior în lumea în care te naşti, zeu eşti numai în lumea pe care o creezi singur. Chiar şi această lume e însă stratificată. Superioară celei create de homo faber sau aspirând spre relaţii sociale armonioase, este aceea în care discursul sapienţial introduce ordine, semănând Cuvântului biblic prin care a fost cosmicizat haosul: Cu mâinile tale poţi construi un mic paradis, cu dragostea ta îl poţi umple cu oameni. Dar ca să nu devină totul un haos, ai nevoie de cuvinte înţelepte. » (Prof. Univ. Dr. Maria-Ana TUPAN, în prefaţa volumului "Eu la pătrat", 2017)
« Pentru un privitor ocazional, este ceva ce intrigă la jocul de rugby. Pe de o parte, jucătorii au o energie și o bucurie aparte de a participa la confruntări. Pe de altă parte, n-ai cum să nu te gândești că este un sport dur, în care durerile sunt frecvente. Așa că ajungi să te întrebi dacă plăcerea jocului merită acest preț. Când afli că poetul și aforistul Ionuț Caragea a fost rugbist, chiar unul profesionist, apare o oarecare nedumerire. Cum se potrivește sensibilitatea poetică cu un sport atât de bărbătesc?! Dar citindu-i creațiile, ajungi să înțelegi că simte profund cum se împletesc bucuria și suferința. Ambele sunt parte din existență și, dacă înțelegi asta, eliberarea de teama suferinței, acceptarea ei ca pe un fapt, face ca viața să capete energie. Exact ca într-o partidă de rugby. În cultura mexicană, viața și moartea sunt fețe ale aceleiași monede, prezente în egală măsură. Moartea este privită în ochi, făcută prieten într-un mod paradoxal, viu. Tot așa, Ionuț Caragea este prieten cu suferința, din care și-a făcut muză. Dar nu pentru a se plânge, ci pentru a-i crea veșminte poetice și pentru a dansa cu ea cuprins de o paradoxală bucurie. Aforistica lui Ionuț Caragea este una serioasă. Cuvintele atârnă greu pe pagină, dar poetica cu care sunt împletite le dă aripi. De fapt, aforismele sale sunt fie micropoeme, fie puncte de plecare pentru posibile poeme. » (Lucian VELEA, în prefaţa volumului "Roua infinitului", Ed. Digital Unicorn, 2019)
« Poète et rugbyman, auteur d’aphorismes et de fictions, critique, éditeur et promoteur culturel, Ionuţ Caragea – comme Cioran et d’autres grands écrivains roumains – a quitté sa Roumanie natale. Il est devenu Canadien mais n’a jamais oublié les racines de sa terre et les flots de sa Mer Noire qui l’a séduit par sa sagesse éternelle. L’éloignement a fait le jeu de sa proximité. La culture de la diversité lui a permis d’apprécier ce qu’il doit à un socle riche en humanité. Il en fallut parfois à l’auteur afin de se dresser contre ceux qui la lapidait. Pour éviter de devenir ce « Pélican » cher à Baudelaire que, sur la terre, ses « ailes de géants» empêchaient de marcher, l’auteur a choisi l’envol au-delà des mers afin de devenir qui il était vraiment. Et il retourne à la mère patrie, mais non en fils gaspilleur et prodigue mais en tant que frère de l’humanité qui partage son expérience pour être utile à lui-même et à tous « ses semblables ses frères ». À ce titre ses aphorismes sont essentiels dans la découverte d’une vérité foncière. Chez lui, cette forme ne cherche en rien l’effet – ce qu’on peut parfois reprocher à Cioran qui se prit les pieds dans ce tapis, préférant parfois l’effet à la cause. Au rire de ce dernier, l’auteur, plus subtil, âpre mais bienveillant, préfère le sourire pour montrer comment la vérité projette parfois une ombre sur l’humain trop humain... » (Prof. Univ. Dr. Jean-Paul GAVARD-PERRET, pe site-ul editurii Stellamaris şi în revista Luceafărul de seară, 2018)
« Nul ne s’étonnera de retrouver en un compatriote de Cioran un maître de l’aphorisme. Ce genre est des plus nobles mais des plus dangereux. C’est un peu le haïku du monde occidental. Beaucoup s’y essaient et s’y cassent les dents — parfois sans même s’en rendre compte. Pour pratiquer un tel genre, il faut de la bouteille et du recul plus qu’une simple faconde : le risque est de réduire la pensée au mot d’esprit et de tomber à côté de la plaque. Ionut Caragea a donc maturé cette forme au fil des ans et de ses autres écrits. Dès lors, ce qui “jaillit de l’écume des flots” échappe aux idées mères comme au repères afin de permettre à l’aphorisme non de faire du surplace dans un esprit post-cioran mais de suivre un cours. Caragea ne s’y prétend pas un des Jupiter littérateurs qui toisent le monde de leur hauteur. Il ne cherche pas à épater de formules facilement torchées. La traduction de Constantin Frosin — et ses choix — le prouvent. L’auteur préfère la vérité à la pose. Et au besoin ouvre l’aphorisme — comme Cioran d’ailleurs sut le faire — à autre chose qu’un exercice de brièveté à tout crin. Il est des vérités qui ne se laissent pas saisir uniquement en quelques mots. Et si ce qui se conçoit bien s’énonce clairement, il convient néanmoins de trouver l’espace nécessaire à la précision de la pensée. Nourri par les voyages, les lectures, la porosité à l’autre et le goût des mots Ionut Caragea ne lâche rien et donne à chaque aphorisme les contours nécessaires afin que l’ellipse évite les contournements comme les àpeuprès. Existe donc dans ce livre l’envol nécessaire à la pensée prête à jeter l’ancre pour ne pas oublier la réalité et les affres — mais aussi les douceurs — de l’existence. » (Prof. Univ. Dr. Jean-Paul GAVARD-PERRET, în revista Le Litteraire, 2018)
« Ionuţ CARAGEA donne à l'aphorisme sa plus substantifique moelle. Le forme condensée représente pour lui la décantation essentielle afin mettre à nu nos capitulations mais aussi nos espoirs. L'image et la comparaison sont toujours essentielles à une telle entreprise : « De même que le nénuphar ouvre au-dessus du lac, le verbe ouvre au-dessus des pleurs. » Mais Caragea n'est pas toujours grave : il ose au besoin un humour qui creuse le discours et l'ouvre au nom de l'amour. C'est le seul miracle de vie et la résolution absolue au dur désir de durer face aux ombres que nous nous donnons ou qui nous sont accordées comme seul viatique. » (Prof. Univ. Dr. Jean-Paul GAVARD-PERRET sur "Aphorismes roumains d'aujourd'hui, Stellamaris", 2019)
« Ionut Caragea, poète roumain mondialement reconnu, dont j’avais commenté le recueil « Mon amour abyssal », m’a une fois de plus joliment surprise, avec son dernier livre « Aphorismes jaillis de l’écume des flots », que j’ai eu l’honneur de recevoir de sa part, présent inattendu au moment de Noël. Loin d’une philosophie prétentieuse, ces petites phrases rassemblées en thèmes essentiels se savourent comme des carrés de chocolat qui fondent sur la langue. Chaque saveur est unique et en même temps complémentaire. Et le délice éprouvé touche directement l’âme ; la mienne en était émerveillée, étonnée, contemplative. Comme le peintre talentueux qui nous offre sa propre vision de la vie avec beauté et style, Ionut Caragea propose des figures et des couleurs verbales mêlant innovation, inventivité et réalisme. La plume possède une aisance qui a la grâce de nous surprendre sans être jamais lourde. Au contraire, ce pourrait être la plume vivante d’un oiseau volant entre ciel et terre, c’est celle d’un esprit libre créateur parcourant les merveilleux jeux du verbe en toutes directions mais fidèle à son temple intérieur. Les mots se chargent des arc-en-ciels des voyages intérieurs, des parfums filtrés de la terre, les mots coulent du cœur et de l’âme comme un semis doré, et sont attrapés comme des pièces nourrissantes. La pensée s’exile et se redécouvre sous de nouvelles coutures, elle semble nue et aussi parée des vêtements de l’infini, elle dépose entre nos mains des fragments d’humanité et de l’eau divine et sacrée... » (Marine ROSE, Editions Stellamaris, 2019)
***
***
30 de aforisme de Ionuț Caragea din volumul "Roua infinitului"
*
Cât de mult îşi îndrăgesc unii oameni propriile adevăruri, ca pe nişte haine scumpe. Şi cât de repede se leapădă de ele… încercând să-şi atingă scopul.
*
Pe omul care îşi păstrează caracterul frumos, îl încap toate hainele amintirilor.
*
Când apare curcubeul, Dumnezeu ne aminteşte că sufletul nostru este cea mai frumoasă carte de colorat.
*
Cel care îşi face casă în mijlocul cuvintelor va avea întotdeauna pereţi de trainice vise.
*
Dumnezeu este arhitectul bolţii mele palatine, dar mi-a lăsat cuvintele să decorez teatrul acestei vieţi.
*
Adevăratul pictor al cuvintelor este acela care îşi face autoportretul cu ochii închişi pe pânza imaculată a sufletului.
*
Cuvintele mele sunt crengi din arborele vieţii, crengi carbonizate de fulgerul inspiraţiei.
*
Aşa cum se deschide nufărul deasupra lacului, aşa se deschide şi cuvântul deasupra lacrimii.
*
Fericirea e un vis în care evadăm în fiecare noapte, după ce ne eliberăm din lanţurile umbrei.
*
Şi chiar dacă vei fi rănit, să accepţi durerea ca pe un dar divin. Pentru că acolo unde nu iubeşte omul iubeşte Dumnezeu şi, dacă nu renunţi niciodată la iubire, nici Dumnezeu nu renunţă la tine şi îţi va da într-un final ceea ce meriţi.
*
Dumnezeu nu-şi trage niciodată sufletul, îl oferă necontenit.
*
Când Dumnezeu a făcut lumea, cu un ochi plângea, iar cu celălalt râdea. Plângea ştiind cât vom suferi, râdea ştiind că îi vom ţine totuşi de urât.
*
Oamenii au fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Numai că oamenii, după chipul și asemănarea măștilor pe care le poartă, l-au recreat pe Dumnezeu.
*
Ca să ajungi la inima femeii, nu ai nevoie de harta trupului ei, ci de harta viselor pe care să le împlineşti împreună cu ea.
*
Fericirea – gaura cheii prin care tragem cu ochiul la ceea ce numai visul poate atinge.
*
Fericirea ţine cât luciul pantofilor. Este lustruită de suflet în fiecare dimineaţă, dar n-apucă să facă doi paşi fără să se murdărească.
*
Fericirea nu este nici albă, nici neagră. Este multicoloră, asemenea curcubeului, şi durează la fel de puţin.
*
După zeci de secole şi sute de războaie, oamenii încearcă să perfecţioneze o armă mai rece, mai dureroasă şi mai silenţioasă decât cea care l-a răpus pe Hristos: indiferenţa.
*
Linia infinitului începe cu linia palmelor noastre.
*
Inima – aşchia înfiptă în toracele timpului.
*
Oare câte bătăi de inimă pot umple nimicul, tăcerea şi tot universul?
*
Inima mea este o pioneză pe harta lumii.
*
Inima - o petală căzută din corola unui vis.
*
Dacă oamenii s-ar fi născut cu aripi, ar fi devenit păsări de pradă. În niciun caz îngeri.
*
Cine se trezeşte conştient în zorii suferinţei, ajunge înţelept în amurgul gândurilor.
*
Cât de comode ne sunt vorbele unui înţelept, dar cât de incomod e scaunul pe care el a stat.
*
Aşa cum trece raza de soare prin frunzişul des, aşa trece şi omul înţelept prin greutăţile vieţii.
*
Când eşti dat afară din inima cuiva, doar cerul este suficient de încăpător pentru rătăcirea ta. Dar pentru că-ţi lipsesc aripile, lacrima este singurul cer care încearcă forma inimii.
*
Lacrimile – oceane în miniatură în care sunt vii doar amintirile.
*
Lacrimile sunt păsări de foc care şi-au pierdut aripile.
*
sursa: aforisme
*
Cât de mult îşi îndrăgesc unii oameni propriile adevăruri, ca pe nişte haine scumpe. Şi cât de repede se leapădă de ele… încercând să-şi atingă scopul.
*
Pe omul care îşi păstrează caracterul frumos, îl încap toate hainele amintirilor.
*
Când apare curcubeul, Dumnezeu ne aminteşte că sufletul nostru este cea mai frumoasă carte de colorat.
*
Cel care îşi face casă în mijlocul cuvintelor va avea întotdeauna pereţi de trainice vise.
*
Dumnezeu este arhitectul bolţii mele palatine, dar mi-a lăsat cuvintele să decorez teatrul acestei vieţi.
*
Adevăratul pictor al cuvintelor este acela care îşi face autoportretul cu ochii închişi pe pânza imaculată a sufletului.
*
Cuvintele mele sunt crengi din arborele vieţii, crengi carbonizate de fulgerul inspiraţiei.
*
Aşa cum se deschide nufărul deasupra lacului, aşa se deschide şi cuvântul deasupra lacrimii.
*
Fericirea e un vis în care evadăm în fiecare noapte, după ce ne eliberăm din lanţurile umbrei.
*
Şi chiar dacă vei fi rănit, să accepţi durerea ca pe un dar divin. Pentru că acolo unde nu iubeşte omul iubeşte Dumnezeu şi, dacă nu renunţi niciodată la iubire, nici Dumnezeu nu renunţă la tine şi îţi va da într-un final ceea ce meriţi.
*
Dumnezeu nu-şi trage niciodată sufletul, îl oferă necontenit.
*
Când Dumnezeu a făcut lumea, cu un ochi plângea, iar cu celălalt râdea. Plângea ştiind cât vom suferi, râdea ştiind că îi vom ţine totuşi de urât.
*
Oamenii au fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Numai că oamenii, după chipul și asemănarea măștilor pe care le poartă, l-au recreat pe Dumnezeu.
*
Ca să ajungi la inima femeii, nu ai nevoie de harta trupului ei, ci de harta viselor pe care să le împlineşti împreună cu ea.
*
Fericirea – gaura cheii prin care tragem cu ochiul la ceea ce numai visul poate atinge.
*
Fericirea ţine cât luciul pantofilor. Este lustruită de suflet în fiecare dimineaţă, dar n-apucă să facă doi paşi fără să se murdărească.
*
Fericirea nu este nici albă, nici neagră. Este multicoloră, asemenea curcubeului, şi durează la fel de puţin.
*
După zeci de secole şi sute de războaie, oamenii încearcă să perfecţioneze o armă mai rece, mai dureroasă şi mai silenţioasă decât cea care l-a răpus pe Hristos: indiferenţa.
*
Linia infinitului începe cu linia palmelor noastre.
*
Inima – aşchia înfiptă în toracele timpului.
*
Oare câte bătăi de inimă pot umple nimicul, tăcerea şi tot universul?
*
Inima mea este o pioneză pe harta lumii.
*
Inima - o petală căzută din corola unui vis.
*
Dacă oamenii s-ar fi născut cu aripi, ar fi devenit păsări de pradă. În niciun caz îngeri.
*
Cine se trezeşte conştient în zorii suferinţei, ajunge înţelept în amurgul gândurilor.
*
Cât de comode ne sunt vorbele unui înţelept, dar cât de incomod e scaunul pe care el a stat.
*
Aşa cum trece raza de soare prin frunzişul des, aşa trece şi omul înţelept prin greutăţile vieţii.
*
Când eşti dat afară din inima cuiva, doar cerul este suficient de încăpător pentru rătăcirea ta. Dar pentru că-ţi lipsesc aripile, lacrima este singurul cer care încearcă forma inimii.
*
Lacrimile – oceane în miniatură în care sunt vii doar amintirile.
*
Lacrimile sunt păsări de foc care şi-au pierdut aripile.
*
sursa: aforisme
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu