Daniela Marchetti: amurg

Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, versuri, Versuri, Versuri

privește cum adoarme copacul sub cerul acestei toamne de aur doar el mai lăcrimează la marginea golfului unde a îngropat Dumnezeu cuvintele unde stâncile sunt pietre funerare
îl așteptăm pe Verlaine să coboare îi dăm binețe păsării sărutăm amurgul pe frunte
refacem năvoadele apoi bântuim povestea cu un nou
capitol
***

amurg imperial

o presimțire de toamnă cu rod îmi aduce mai aproape apele râului
ceața e o mare neliniște în ținutul straniu
venea o corabie încârcată pentru orașul interzis
(- timonierul virgin nu mai era așteptat de nimeni)
debarcaderul devenise depozitul clepsidrelor uitate în manualul unei duminici
eu îl citeam pe Capek și fabrica lui de absolut ascundea pe dumnezeul lucrurilor bântuite
într-o fotografie un vârcolac se spânzura de steaua nordului eleva cu bicicleta se îndrăgostea de marinarul din cântecul de seară
el îi șoptea lunii că iubirea fusese uitată în amfora cariatidelor

călătorea spre ultimul ei exil o amintire braț la braț cu profesorul ventriloc
în ușa templului un pescăruș din alt veac invocă păstrăvii dintr-o poemă a muntelui blajin
acum a îngenuncheat umbra pe țărm iar întunericul devine el însuși un vis despre somnul nisipului alintat de povestea genezei
acum îngerul va interpreta sonata aripilor și mă va adormi și pe mine sub baldachinul acestui amurg imperial

Daniela Marchetti