Cum ar fi,
În locul inimii
Să îţi apară o îndoială
Şi cu ea
Să supravieţuieşti de acum încolo,
Să faci faţă, să rămâi transparent
Faţă de aproapele tău,
Care va simţi ceva, va sta în gardă, nu te va scăpa din privire,
Gata să te denunţe celuilalt aproape,
Care e departele nimănui
Şi surâsul lui pare dâra de melc
Lăsată peste un cadavru de cârtiţă în iarba proaspăt cosită.
Şi se întreabă
Dacă lumea de azi nu imită din inerţie
Arhitectura sărutului acelui Iuda.
Totuşi cine te va îmbrăţişa
Să nu simtă nimic ieşit din comun,
Să rămâi acelaşi, nici bătut, nici abătut,
Un aproape şi în aceeaşi măsură,
Un departe al fiecăruia dintre noi,
Tu poţi fi, imperfectule, sănătos tun până la
Proba minţilor contrarii.
Iar când răsare soarele şi dimineaţa toate neliniştile te aşteaptă
Decojite la marginea cea mai îndepărtată a mesei, cea cosmică,
Să joci în continuare
cu şi mai mult talent,
să te prefaci încercând să îi convingi pe toţi aceşti aproape
că viaţa ta continuă în ritmul de până acum,
că tu ai rămas acelaşi, un sculptor în imagini,
după ce o nouă avalanşă răstoarnă pietrele
în mijlocul drumului de munte, deformându-l.
Doar că o îndoială se dă drept inima ta şi cu apucături de vierme
roade sonor, încontinuu
golul rămas.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu