fel de chemare pe care o aude, o forță la fel de nelămurită înăuntrul făpturii lui, care îl atrage așa cum o bucată de fier e atrasă de un magnet. O felie de spațiu devenind din ce în ce mai mică, mai strâmtă. Joseph încă nu poate învinge distanța critică pentru ca atracția să devină atingere. Nu-i rămâne nimic în memorie, oricât de bine ar ști el că toate secundele zilei pe care ei o numesc ieri există, că sunt cumva aievea, reale și vii, trăite așa cum trăiește această clipă a zilei de azi. Se întreabă: unde, în ce fel, cum s-au alcătuit detaliile întâmplării accidentului? Care, și mai cu seamă al cui, a fost gândul, regia crâmpeielor de timp și a mișcărilor, a gesturilor concomitente, coincidente, care trebuiau să ducă la accident? Joseph e aproape sigur că s-a gândit la ceva legat de lumină, ori poate de întuneric, dar nu mai știe bine ce, asta este, el e singurul vinovat pentru
nesiguranța memoriei lui; poate numai ca să înțeleagă ce îi spune vocea de-acum cunoscută a mâinii albe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu