Nicolae Nistor: Generația care ne salvează

(suntem generațiile care trebuie să o luăm de la capăt)
Tot ce am învățat a căzut
A căzut și tihna
Din noi
Omul este hărțuit de niște nebuni
Care dau cu pumnul în masă la lecția de istorie
Și care împart și despart teritorii de când lumea
Timpul meu nu este al nepotului meu
El are nevoie de alt timp să se joace cu cei de vârsta lui
Să poată citi din literatura întregii lumi
Noi am fost pedepsiți să răsturnă harta lumii
Până aici nebunilor...
M-am săturat să văd copii și femei plângând
Care locuiesc pe stradă în țări străine
Lăsați-ne casele în pace...
Casa lor este ca și a noastră-luminoasă
Ar trebui să nu râdem de cei buni,
Să nu lăsăm monștrii din noi și din viață
Să ne domine
Nu vreau să plec pe Lună
Nu vreau să fiu nemuritor
Vreau să văd pe cei mici cum se joacă
Să văd lumea asta așezată într-o vale liniștită
Să aud pe mama cum ne cheamă la masă
pe toți ca și cum ar fi ai ei

nr.12-13 decembrie 2019.ISSN 2668 - 5620/ISSN-L 2668 - 5620

Revistă de Cultură,Artă și Literatură
Apare la Oradea (bilunar/online)
Biblioteca Națională a României, ISSN.2668 - 5620/ISSN-L 2668 - 5620
Înființată în iulie 2019
* DIRECTOR/FONDATOR:Teodor Dume
Accesați prin Google link/ul. https://revistaextemporalliric2019.blogspot.com/
:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
- REDACTOR-ȘEF, Teodor Dume,scriitor,Oradea/Romania
- REDACTOR, MIOARA BĂLUȚĂ,scriitor, Bacău/Romania
- VERONICA LERNER,scriitor/Canada
VĂ UREAZĂ:

Radu Gyr – Iisus în celulă

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist şi ce-nalt părea Crist !
Luna venea după El, în celulă
Şi-L făcea mai înalt şi mai trist.

Mîinile Lui păreau crini pe morminte,
Ochii adînci ca nişte păduri.
Luna-L bătea cu argint pe veştminte
Argintîndu-I pe mîini vechi spărturi.

Uimit am sărit de sub pătura sură:
– De unde vii, Doamne, din ce veac ?
Iisus a dus lin un deget la gură
Şi mi-a făcut semn ca să tac.

S-a aşezat lîngă mine pe rogojină:
– Pune-mi pe răni mîna ta!
Pe glezne-avea urme de cuie şi rugină
Parcă purtase lanţuri cîndva.

Oftînd şi-a întins truditele oase
Pe rogojina mea cu libărci.
Luna lumina, dar zăbrelele groase
Lungeau pe zăpada Lui, vărgi.

Părea celula munte, părea Căpăţînă
Şi mişunau păduchi şi guzgani.
Am simţit cum îmi cade capul pe mînă
Şi-am adormit o mie de ani…

Cînd m-am deşteptat din afunda genună,
Miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă şi era lună,
Numai Iisus nu era nicăiri…

Am întins braţele, nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul: nici un răspuns!
Doar razele reci, ascuţite-n unghere,
Cu suliţa lor m-au străpuns…

– Unde eşti, Doamne ? Am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de căţui…
M-am pipăit… şi pe mîinile mele,
Am găsit urmele cuielor Lui.

https://www.youtube.com/watch?v=RRDa0jtUDt4

Gheorghe Grigurcu: (prefață) Strigăt din copilărie, de Teodor Dume

Teodor Dume: Strigăt din copilărie,1994

Planetă de tânăr poet

Pe poetul Teodor Dume nu mi-l pot imagina decât pe fundalul oraşului său, care timp de aproape trei decenii a fost şi al meu, Oradea. Oraş subtil şi cochet, neîndoios, cu o tradiţie barocă filtrată printr-un secession melancolic, fumuriu, dar şi cu o prospeţime indicibilă a văzduhului său, cu o adolescenţă perpetuă a uşoarelor adieri ale acestuia, încărcat de miresmele aspre ale şesului şi de cele mai conciliante, blajine, ale dealurilor între care se află.
Iluzie, s-ar putea replica, ficţiune! Desigur, dar numai până la un punct. Căci orice loc se întreţese cu fibra sensibilă a celui ce s-a legat de el prin naştere, ori prin îndelungă vieţuire, mai exact spus cu fibra unei anume vârste a persoanei. Copilăria, frageda tinereţe dizolvate în aerul orădean nu reprezintă o pură iluzie, un pretext de nostalgică evocare, strict personală, a subsemnatului, silit a urma o altă traiectorie geografică, câtă vreme le regăsesc în stihurile, cu o sufletească determinare mai presus de toate, ale autorului cărţii de faţă.
Prin pana sa, ele se obiectivează, devin un miraj interogativ, ce mă supune, în calitate de cititor, unui text de identificare.

Teodor Dume e un halucinat al unei copilării adânci, ireversibile. Cred că cele mai autentice sunete pe care le scoate fragilul său instrument poetic, făurit de însuşi junele-i posesor,în domoală uitare de sine şi în fecundă naivitate, sunt cele închinate vârstei matinale, zorilor fiinţei.
Simţământul copilăriei apare cu fineţe conotat în misterioasa lui tăcere luminos-umbroasă, raportată la profunzimi: "Copilăria, -/tăcerea ei mă înspăimântă,/ umbrele luminii se sting/ adormite pe braţele adâncului"
(În regăsirea copilăriei). Sau cu o graţioasă efeminare: "Acolo mă caut / în cosiţa despletită/ a copilăriei" (Acolo mă caut). Sau, "pornit pe drumul desprins din muguri/ la capăt de menire" (Aniversare), spre a constata emoţionant: "întodeauna în acest anotimp pierdut între gânduri aproape / vor veni legănat căprioarele cu scrisori de la ţară pe pleoape" (Permanenţă).
Elanul purităţilor arzător sfioase i se opune somnia blagiană, precum o organică încifrare: " Sufletele voastre /ţâşnind în piept/ pe veci să rămână / lacăte adânci peste somn" (Recunoştinţă).

E de remarcat câtă emoţie ţâşneşte din versurile acestui meşteşug simplu, comparabil, în legăturile sale cu lumea din jur şi cu sine, cu pictura naivă. Voluntar ori involuntar (n-are importanţă decât efectul), sufletul creatorului se descrie pe sine, se surprinde în note, nu de puţine ori, acute, care ne obligă să ne oprim şi să subliem.
Trăsăturile fiinţei se caută şi se uimesc de ele însele, ca la orice început existenţial, cu îndelungi vibraţii.
O timiditate de bun augur (indiciu al unei simţirii foarte curate) e mărturisită astfel: "Limba de şoaptă a ceasornicului / mă înspăimântă,/ sângele fumegă sfială" (Tăcere) Ca şi însoţindu-se cu sugestia unei încâlciri grafice "Glasul încurcat în strigătul tăcut/ ademeneşte /părul prelins spre tăceri" (Ce aproape).

În pofida actualei sale rezidenţe urbane, poetul se smte singur. În pofida anilor săi puţini, recurge instinctiv la amintire, ca la o instanţă morală supremă: "Mă uit în jur,/ nimeni, doar ecoul/ prin răgazul aducerii aminte"(Dansând.
Dar fondul ţărănesc e prea viu pentru a nu-şi trimite mesajele apăsate, pentru a nu îndruma senzorialul autorului către natură. Dincolo de străzile familiare, el percepe câmpul cosmic ca pe o matrice care nu i-ar putea fi refuzată, de vreme ce o legitimează prin substanţiale asocieri de cuvinte. suavitatea avânturilor sale se rodeşte, folcloric, cu suavitatea cea veşnică a firii, înscriindu-l în rândul celor ce ştiu a o recunoaşte, a se îmbăta de efuvliile ei: "un fulger /cu polen de primăveri"
( Incendiere)."Pe umeri-mi se coc,/ zvârlite, seminţele de nori" (Timp); " Ochiul meu / priveşte spre colinele verzi ale serilor,/ hrănite de fructele nopţii" (În zi); "păsări cu miros/ de păduri" (iubiri rătăcite); "Îmi vine dor de cuiburi scămoşate-n vânt" (Captivitate); "Mâna-mi înmugurea /spre zborul unei păsări" (Dar); "şi nopţile cad ca nişte /izvoare printre ierburi"( Pentru o iarnă cu zăpadă}.
Am compus acest scurt forilegiu pentru a scoate în relief capacitatea asociativă a poetului în registrul naturist.
Chiar dacă unele din textele sale fac concesii unei convenţii a simplităţii (să reamintim că simplitatea adevărată e densitate) dincolo de orice suferinţă, Teodor Dume posedă o chemare către poezia înnăscută, precompănitoare în economia vieţii sale. Fascinat de copilărie şi de peisajul străbun, mărturisind că, aşa cum s-a văzut de altminteri şi din citatele de până acum, "Cuvântul meu e pur şi blând", poetul orădean poate procura satisfacţii reale celor ce văd în fenomenul liric o expresie a vieţii afective mai mult decât a rigidului operator de cuvinte, a naturii lăuntrice spontane şi "naive", mai mult decât a unei conştiinţe culturale derivate.
La acest al doilea volum îi doresc din inimă lui Teodor Dume, nu atât necesarul progres tehnic şi livresc, care îi e, totuşi, mai la îndemână, cât stăruinţa în trăirea genuină de azi, care, vai, e mai greu de păstrat.

Gheorghe Grigurcu,

Gabriel Stanciulescu:Am primit totul de la Tine, Doamne!

Mă înfățișez cu privirea la Icoana,
Și îmi spun ruga trimisă către Cer,
Dar văd cât sânge se scurge pe coroană
Și este tot mai frig în trupul Său stigher.

Și-L rog adesea să-mi lumineze calea,
Mai vreau iubirea dăruită-n apogeu,
Dar El, mereu, mi-alungă încrâncenarea
Și apoi simt, profund, credința-n Dumnezeu.

Ades huzuresc prin pofte când mi-e bine,
Și-mi doresc bogăție, mereu mai mult,
Nu am măsură când binele îmi devine
Falsă satisfacție, născută din exult.

Mă refugiez abil când dragostea mă vrea,
Și savurez cu fast momentele ce-mi dai,
Nu rar eu simt că viața noastră este grea
Iar fericirea-i un dar ce temporar o ai.

Primesc prinos, mai mult decât am vrut să cer,
Și când s-a întâmplat să îmi iei, a fost lumesc,
Pentru mine moartea nu este un mister
Mi-ai dăruit totul, și Doamne... Te iubesc!

Gabriel Stanciulescu

Viorel Boldis:Ar trebui să vă cuprindă teama

Ar trebui să vă cuprindă teama,
Burtoşi cu cefe groase, parveniţi,
Nu mai e mult, poporu-şi va da seama
De unde mama voastră proveniţi.

Aţi terfelit o-ntreagă naţiune,                                                             
Orgoliul unui întreg popor
S-a prăpădit, de nu ne mai rămâne
Decât să punem mâna pe topor.

Aţi cumpărat şi aţi vândut de toate,
Si sufletul ni l-aţi vândut pe bani,
E timpul să strigăm: nu se mai poate,
Noi nu suntem o ţară de ţigani!

V-aţi bătut joc de lege şi de datini,
De şcoli s-a ales praful, vai de noi!
Popor român, periculos te clatini,
Declară ăstor parveniţi război!

Nu mai avem nici fabrici, nici uzine,
De cât ne-aţi mai privatizat minţind,
A voastre buzunare gem de pline,
Românii gem de foame, suferind.

Pământurile toate-s de ocară;
Acum vreţi să le vindeţi la străini,
S-ajungem naţiune fără ţară?
Blestem pe capul vostru de haini!

Ascultaţi voi, vă spun pe româneşte:
Trebuie să vă cuprindă teama!
Nu mai e mult, poporul se trezeşte,
Voi l-aţi belit, el vă va face seama.

Viorel Boldis

Savu Popa, versuri

VERSURI, VERSURI, VERSURI, VERSURI, VERSURI, VERSURI

***
Dintr-o casă
Au fost scoase afară
Câteva obiecte vechi,
Majoritatea lor,
Obiecte de mobilier,
Ponosite,
Borne kilometrice ale altor vremuri.

Nimeni nu s-a atins de ele,
Nemişcate,
În ceaţa care se lăsa printre oameni,
Prinzând rădăcini în pământ.

După câteva ore,
Am trecut din nou pe lângă ele,
Nu mă tenta nimic,
Nişte vechituri, care îmi dădeau impresia că
Un trecut oarecare
Fusese împăiat,
Expus aici, în plină stradă,
Capcane, dacă le-am fi băgat în propriile case,
Am fi readus aerul zilei de ieri pentru totdeauna.

Cicatrici ale momentului prezent.

În ceaţa care s-a lăsat printre oameni,
Prinzând rădăcini în ei.

***

Pe stradă doi trecători se întrebau
în ce direcție să o ia
m- am oprit le-am zis că
Toate direcțiile pornesc din poemul meu
Pe măsură ce e scris
Aşa că
Să fie atenți
Se poate ajunge ușor în interiorul poemului
Unde ziua cade în genunchi
ascultă asfaltul
Ca pe o scoică de jucărie.

***

De la etajul cinci,

Privesc

Cerul,

Mai ales când e senin,

Mai ales atunci

Seamănă cu un bandaj.

Savu Popa

Geo Galetaru: VERSURI

Eu nu te iubesc
eu nu iubesc țipătul păsării de la miezul nopții
teroarea care se strecoară sub pielea orfanilor
am învățat să urăsc malurile peștii îmbulzeala din tramvaie
singutătatea ciupercii atavice
sub vânturile muribunde ale toamnei
eu iubesc strălucirea turnurilor de control
în plină criză a combustibilului
apele urcând la cer ca niște rădăcini ritualice
dialectica pumnului strâns
când nu mai e nici fericire nici disperare
ci doar o tăcere fără sfârșit

POATE CĂ VIAȚA

Dar cine se mai gândește la
aceste lucruri perisabile, la aceste ficțiuni
insurgente. Vântul și-a spus povestea.
Trupurile zboară și cineva își uită
numele în pâsla anotimpului.
Singuri într-o încercare tardivă
de-a ajunge din urmă trecutul,
respirația zeilor de demult.
Un papirus, o voce în
impersonalitatea acestei nopți
ce-și impune arhitectura
în conștiința ultragiată.
Poate că viața
e ceva ce se întâmplă în afara noastră.

SAU NU

1. El stătea

lipit de perete

și privea

privea

iar noi

în aceeași cameră

incomodați

de cenușa destinului

păpădii obscure

verificându-și pe ascuns

traiectoriile

am înțeles

ceea ce trebuia înțeles

sau nu

2. Și ce naiba facem

cu aceste cuvinte

cu aceste poeme

creierul înaintează

face salturi în spații severe

e o iarnă apocaliptică

afară

și noi

în fața opțiunilor

intransigente

Geo Galetaru

Gheorghe Apetroae: Colind din Ardeal

„ Aici, albite-s zilele cu frumuseţi în datini/ cum Vifleemu-n flori de chiparos / și-ți mai cuvântă Ştefan din Putna Bucovinei...,/ să-i mai colinzi ţinutul pe urmele-i cu rost..., / și pe urmașii locului din care-au fost.../ Lumina cea mai caldă arde-n candele / cu clopoţei şi voci trandafirii; / prin tot regatul ASTREI paşte Mielul: credinţa cerului în stea la Beit- Sahur …/ Ne sunt frumoşi şi tot mai crişti copiii: / brazi argintii pe zăpezite bolţi …/ Cuvântul s-a împodobit cu sânge - cântec: / colind de serafimi la Naşterea-n Hristos!..” 

Gheorghe Apetroae,

. Sibiu, de loc din Boroaia Sucevei.

Ciobanu Mihai, versuri

***** 1. Potecile

Ai săpat adânc în ţărâna pietrificată de iubire
Veşnică potecă
pentru a putea privi
eternitatea
Aşa cum noi construim biserici
Pentru a-l putea privi pe Dumnezeu în faţă
Cupola aceea,
nelipsita cupola - ascunde teribila lui privire
Privirea lui Dumnezeu,
Ca un ou ce se-nşurubează-n coloană
Prăvăliţi sub cupolă, aşteptăm
ca mâinile Tale să ne transforme-n fântână
ecou al privirii Tale eterne.

***** 2. Greşeala

Şi Dumnezeu greşeşte,
altfel de ce ar fi creat Paradisul ?
Iubirea are un sens,
iubirea nu poate fi stearpă
El a venit pentru a reclădi iubirea,
în fiinţa noastră trecătoare
Şi aşa şi-a răscumpărat Dumnezeu greşeala
Iubirea,
aşa cum ciutura pătrunde adânc fântâna
privire-adâncă ce devine faptă
prea-plinul fiinţei care se prăvale-n şoaptă
păcătuind
ca un izvor ce-şi taie cale adâncă
în munte
spre a se ivi ca un sărut în palida câmpie
unde mâinile noastre se termină în tunet
El e Marele Fluviu.

***** 3. Nelinişte

Fântâna aceea care aşteaptă tăcută în mijlocul câmpului

Buzele însetate ale unui melc

Poate că melcul acela care iese acum din fântână

Este casa lui Dumnezeu

Doar că el a uitat calea

Şi caută într-una fântâna aceea care este rana vie a lui Dumnezeu

Când melcul acela va auzi cum şuieră buzele Lui

pe trupul omului

Va deveni templu

Aşa cum eu aştept cu auzu-ncordat

Poate că eu sunt coarda din care s-a născut cuvântul,

chiar tunetul din care s-a născut lumina.

Ilica Pavel: haiku

dalbe florile-
cum trec sărbătorile
neștiute prin crâng

..

***

la ceas de seară -
din trupul lui subțire
un paltin pe rug

***

Costel Zăgan: Poezia doar mă ninge

Poezia doar mai ninge

cerul Doamne e pustiu

printre rânduri plânge

Dumnezeul nostru viu

                                            Cerul Doamne e pustiu

                                            îngerii s-au dus la clacă

                                            un poet nu-i prea târziu

                                            niciunul nu vrea să tacă

Îngerii s-au dus la clacă

printre rânduri plânge

iarna asta prea săracă

poezia doar mai ninge

       Cerul Doamne e pustiu

       din zăpadă storc rachiu

Costel Zăgan, CEZEISME II 

Gabriel Stanciulescu: Scrisoare...pentru Moș Crăciun

Moșule... am intrat în sărbători
și mă întreb
ca simplu om
ce să-ți cer... să-ți fac urări
ce-o să punem noi
sub pom;
știu... nu mai sunt copil
demult
joc ades rolul de Moș
dar mă bucur ca un țânc
când găsesc ceva
în coș
știi Moșule... eu m-am gândit
tu să nu-mi aduci nimic
am adunat... e tolbă plină
bune... rele-s ale mele
mi-e destul... sunt mulțumit
dă-le alor mei copii
și la toți... ce sunt și or fi
mult noroc și bucurii
la mine-n vârsta e amiază
doar copiii mai contează;
părtași le sunt părinții-n viață
la nevoi și realizări
când lumina îi inundă
când un cuget se-mplinește
când familia le sporește
când toți se roagă pentr-un țel...
un pui de om... un suflețel
și-n cartea vieții... pe prima filă
am înscris... ca-ntr-un eseu:
Cadou făcut de Dumnezeu;
și-ntr-un final fără sfârșit
când linia vieții ne unește
vom radia... c-am reușit
că nu degeaba am trăit
... și am pornit să colindăm
Moșule... te așteptăm!

Autor: Gabriel Stanciulescu

Mihai Eminescu: Odă în metru antic

Constantin P. Popescu: Neliniștea întunericului (carte)

fel de chemare pe care o aude, o forță la fel de nelămurită înăuntrul făpturii lui, care îl atrage așa cum o bucată de fier e atrasă de un magnet. O felie de spațiu devenind din ce în ce mai mică, mai strâmtă. Joseph încă nu poate învinge distanța critică pentru ca atracția să devină atingere. Nu-i rămâne nimic în memorie, oricât de bine ar ști el că toate secundele zilei pe care ei o numesc ieri există, că sunt cumva aievea, reale și vii, trăite așa cum trăiește această clipă a zilei de azi. Se întreabă: unde, în ce fel, cum s-au alcătuit detaliile întâmplării accidentului? Care, și mai cu seamă al cui, a fost gândul, regia crâmpeielor de timp și a mișcărilor, a gesturilor concomitente, coincidente, care trebuiau să ducă la accident? Joseph e aproape sigur că s-a gândit la ceva legat de lumină, ori poate de întuneric, dar nu mai știe bine ce, asta este, el e singurul vinovat pentru 

nesiguranța memoriei lui; poate numai ca să înțeleagă ce îi spune vocea de-acum cunoscută a mâinii albe.

Constantin P. Popescu

4 ore · 

revista sintagme literare, nr.6 (41) decembrie 2019 (director: Geo Galetaru)

Dumitru Ichim‎ : Străinul

E loc în trupul meu

să mai trăiască încă unul.

Singurătăți am multe

ca fagurul

tristețile culese din nectar.

Am întrebat lăstunul:

''E loc de cuib după altar

unde-a dormit un heruvim,

ascuns după prosopul

țesut din in și lună.

Nu vrei

să stai cu mine împreună?''

''Pe geamurile tale

lumina cade-n cruce pe apus!''

și a semnat un zbor

precum oftatul tremurat pe oale

de mâna-ndrăgostitului olar.

În cerul Tău,

sărac și fără tihnă,

văzui

un nor cerșind cu-armonica pe umeri:

''E loc pentru tristețile-amândouă,

ca fiecare s-aibă cerul lui.''

Pândi prin geam

și lângă călimara goală

zări un piepten de femeie

și s-a pornit pădurilor să plouă.

E loc în trupul meu

chiar și-un copac să crească.

Deja oleandrul a ajuns la grindă.

Am auzit un glas,

mai bine zis părerea lui.

Oare-o fi fost al Tău?

Că parcă l-ar fi îngăimat ghiocul:

''Tare sunt singur! Ca și tine.

Am două lemne, dar ne sunt destule

să ne aprindem focul

și să cinăm, străine.

Ascunde-mă

că vor ca să mă prindă,

să-mi jefuiască moartea

din propria-ți oglindă.''

Și-am alergat la ușă,

dar n-am putut ca să-i deschid coșmarul.

Voiam să mor în trupul meu,

plin de odăi și oase,

dar tot ce am crezut că am mai scump,

tâlharul

deja ducea în spate ce-mi furase.

Dumitru Ichim‎

 

Kitchener, Canada

Gheorghe Apetroae:Un răspuns la Martin Heidegger, filosoful fiinţei în timp şi întru moarte.

Comentariu: Gheorghe APETROAE. Martin Heidegger. Reminiscența schopenhaueriană și stoicismul aproprierii sentențiale de Friedrich Hölderlin şi Friedrich Nietzsche.

„Mirarea filosofică” la „Fiinţa fiinţării”, aceste principii ale posibilităţilor evolutive ontologice, prezenţe certitudinale, cu toate că au fost identificate ca şi concepte de Heidegger, nu s-a reuşit să fie relevete obiectiv şi apoi formalizate – chiar și prin studiile sale analitice asupra adevărului, existenţei şi timpului, cu raportare la gânditorii presocratici şi la gânditorii moderni. Aceasta, pentru că au fost construite în primă instanță, mai mult imaginativ şi nu experimental, cu principii numenologice şi mai puţin din elemente spaţiale fenomenologice identitare, cauza fiind anumite limite gnoseologice ale marelui gânditor în perceperea cauzală analitică a ontologicului fizical şi a temporalităţilor fenomenologice husserliene. Acesta a rămas cu conceptul fiinţării, cu tot, în limitele perathice ale pozitivismului ființial pitagoreic și parmenidic, desigur în ființial, fiind redate de filosof cu un limbaj presocratic (J.Hersch), în afara neantului... Domnul George PETROVAI, în exegeza sa, sesizează în studiile lui Heidegger „ distincţia dintre fiinţare şi fiinţă, faptul că fiinţarea „ascunde” fiinţa şi ei îşi datorează existenţa, iar fiinţa nu există decât în subiacență, ca fiinţare! ”Filosoful verbalizează ființarea cu scopul de a subordona pe ființă acesteia, iar dintre uneltele gnomice de identificare și de descriere a ființei în ființare, acesta va utiliza „ din triada observaţie - experiment - raţionament ”, mai mult, raţionalitatea ființării și mai puțin cele ale obiectualizării, respectiv observația și experimentul, acestea din urmă fiind utilizate de Heidegger numai în abordarea strictă a ființei în timp, rămânând aici în urma fenomenologului Husserl - pilonul conștiinței intenționale, de logică pură semantică, formală și transcedentală, din care avea să se inspire în existențialismul său, Heidegger, acesta rămânând ca un subjugat al metafiinţării, al sfintei revelaţii din imperiul inchizitor al metafizicii….”. Heidegger a minimalizat, se înțelege, prezența ființei în spațiul ființării și aceasta, grație influenței asupra sa venită dinspre poetul romantic german Friedrich Hölderlin şi gânditorul axiolog-revizionist și voliționist-schopenhauerian Friedrich Nietzsche, amândoi având o deosebită preţuire faţă de izvoarele existenței ființei în ființare, presocratice. Și totuși, M. Heidegger, cu aceleași unelte va explora în maniera sa proprie și alte trei dintre categoriile nodale şi mereu inepuizabile ale filosofiei: adevărul, existenţa şi timpul, oprindu-se mai mult asupra existenței - ființării, precum raționalistul olandez Baruch SPINOZA și existențialiștii Soren KIRKEGAARD și Karl JASPERS, care au elaborat studii de filosofie a existenței. El se va opri asupra studiului existențial al ființei obiectivate în adevăr și a smulgerii ființei din obișnuit, din certitudinea morții, prin ființarea și întru moarte a ființei, în care timpul este „Timpul autentic... cel al oferirii luminatoare a ajungerii - la - prezenţă din trei direcţii diferite – din prezent, trecut esenţial şi viitor -, pe care apropierea vine să le unifice”.
Iată o fenomenologie a existenței, pe care a descris - o analitic Martin Heidegger în studiul său filosofic principal, expus în conferința ținută la Universitatea din Freiburg, intitulat Fiinţă şi Timp (Sein und Zeit). Personal, am considerat realist şi foarte interesant studiul domnului George Petrovai asupra filosofiei fiinţei la Martin Heidegger,în eseul său, intitulat „Un răspuns la Martin Heidegger, filosoful fiinţei în timp şi întru moarte”, atunci când am constatat că există în studiul său numeroase principii existențiale în temporalitate heideggeriene care converg cu credința declarată, în continuare, în scrierile mele, pentru ființarea și în început și în prezent și în neînceput, întru moarte, a unificării în eternitate !!! 

Cu stimă şi alese consideraţii! Gheorghe Apetroae, Sibiu

Gabriela-Maria Ionescu: Minciuna

Deși îl iubea ca o nebună, în adâncul inimii ei se blama cu toată puterea morală a conştiinţei…
Andreea se detesta pentru fiecare clipă de pasiune, pentru dorul neîntrerupt faţă de fostul ei profesor de istoria artei, acum – bărbatul iubit. El, cu 23 de ani mai mare decât ea, îi predase doar două semestre la facultate. Un bărbat frumos, charismatic, un mentor desăvârşit, un model, dar şi un bărbat bun de iubit.
Toate studentele erau amorezate de el. Pentru că avusese şi proiectul de an tot la el, îi ceruse dezinvoltă numărul de telefon. El nu a avut reţineri şi i l-a dat.

După ce ea a terminat Academia de Arte Andreea s-a angajat în urma unui concurs ca pictor scenograf la un teatru mic, cvasinecunoscut.
Într-o zi l-a sunat şi i-a propus să bea o cafea împreună la o terasă şi să mai vorbeasca cu el… De la acea plăcută întâlnire la cafea, când povestiseră de toate, trecuse o jumătate de an, când a sunat-o el într-o dimineaţă, înainte de ora 9.

– Ai vrea să cinăm împreună, eşti liberă diseară?

– Da, a răspuns ea bucuroasă, deja, pornind în minte caruselul întrebărilor – cu ce mă îmbrac, merg la coafor… să îmi schimb lookul?

– La ce ora şi unde?

– Unde preferi tu, a mai spus el cu vocea aceea inconfundabilă care făcea să îngheţe respiraţia unei aule plină ochi cu studenţi în timpul prelegerilor.

Şi-a cerut voie de la serviciu să plece mai devreme şi a mers să îşi cumpere ceva deosebit de îmbrăcat, să îşi aranjeze părul şi să-și facă manichiura.

Au cinat la un restaurant cunoscut, apoi s-au plimbat depănând amintiri din vremea studenţiei ei, ea recunoscând sincer că îl iubea de când l-a văzut prima oară. Vizibil măgulit şi chiar interesat de mărturisirea ei, i-a răspuns că şi el o admira, dar nu se gândise că este obiectul iubirii ei tainice.

De atunci, se vedeau de două ori pe săptămână, întodeauna în garsoniera pe care ea o închiriase încă din timpul facultăţii. Era tipul acela de amant care te lasă cu răsuflarea tăiată. Fericirea ei sincerã se părea că îi dă şi lui o stare ciudată de satisfacţie. Vorbeau lucruri impersonale şi foarte puţin, dar se iubeau intens în liniştea celor patru pereţi.

Nu mai ieşeau în public, conştiinţa ei nu îi mai permitea să se afişeze cu el, ştiind ce intimitate împărţeau atât de des. Uneori, el îi făcea cadouri drăguţe, fel de fel de obiecte decorative, cărţi sau albume de artă. De ziua ei i-a adus frezii galbene, florile ei preferatele, dar şi o brăţară vintage din argint, într-o cutie dreptunghiulară cafenie.

Avea remuşcări dese Andreea, de la un timp şi el parcă era mai mult cu gândul în altă parte. Şi într-o zi l-a văzut discutând pe stradă cu o tânără, destul de aprins, fata era studentă, desigur, şi, temperamentală, nu se sfia să strige în gura mare că îl iubeşte, că nu e drept şi altele…

Atunci ea a realizat în sfârșit, a ştiut că aşa nu poate continua şi, deşi îl iubea încă mult şi tânjea nopţile după îmbrăţişările lui măiestre, a spus stop. L-a sunat şi i-a zis că ar dori să se oprească aici. El, galant ca întotdeauna, nu a obiectat şi a incheaiat discuţia într-un mod total neaşteptat…

– Ai fost specială, Andreea !

Pe moment, i-a venit să urle, căci ştia instinctiv că el minte, dar, cu o ultimă sforţare, i-a răspuns:

– ŞI TU!
Deşi acum îi era foarte clar că pentru el nu este decât încă o crestătură pe un răboj al cuceririlor facile.
Viața i-a oferit momente de iubire și exaltare adevărată, alături de un tânăr ce i-a devenit în timp soț.
A realizat cu tristețe, că nu făcuse decât să se mintă singură; cum că ar fi fost deosebită față de colegele ei de studenție, ce trecuseră prin patul profesurului !!!
Viața, însă i-a oferit și multe momente de iubire adevăratã, iar tânărul ce i-a devenit soț a făcut-o să se simtă cu adevărat specială dar mai ales unică !

Gabriela-Maria Ionescu