Scriitorul nemțean Mihai Merticaru, poet, eseist și gazetar, membru al Uniunii Scriitorilor, autor al unei impresionante opere, a debutat în 1992, cu volumul “Vânătoare princiară” apărut la Editura Cronica din Iași, urmat apoi de “Arta euritmiei“, de alte și alte volume, tipărite în Moldova, Ardeal, în Capitală, dar și la Chișinău, unele fiind traduse în engleză, italiană și franceză.
Bref, Mihai Merticaru este nu doar un poet, pur și simplu, ci și un veteran al sonetului românesc, alături de Mihai Eminescu, Al. Macedonski, Victor Eftimiu, Tudor George, Vasile Voiculescu, de regretatul Radu Cârneci etc.
După părerea noastră, sonetul este cea mai dificilă specie poetică, formal și contenutistic vorbind, părere ce ne este confirmată de însuși autorul cărții la care ne vom referi ,Vis și abis [ 89 de sonete], Editura Mușatinia, 2018, 127 p., al douăzecilea volum de poeme și al șaselea de sonete.În introducerea intitulată „Sonetul - regele poeziei”, în 4 pagini de detalii tehnice, se referă la prozodia celor două catrene urmate de cele două terține, formulând interesante observații de istorie și analiză literară privitoare la sonetul european și românesc. Nu sunt uitate terținele unui Omar Khayyam cu motivele sale poetice universale carpe diem, carpe rosam, vanitas, vanitatum vanitas, sau aforismele unui Li Tai Pe, ori versetele din Cântarea Cântărilor…
Așadar, în ciuda corsetului de formă fixă ce implică faimosul ritm endecasilabic, sonetul seduce de sute de ani prin muzicala, magica euritmie intraverbală, prin suplețe și farmec: “Împărțim un vis și-o împărăție,/ o inimă cu două luminișuri,/ Un munte cu abisuri și suișuri/ Și-un fermecat izvor de apă vie// Ne cățărăm pe-aceleași povârnișuri,/ Cât mai departe de viața pustie,/ Dragostea ne e marea bogăție/ Cântăm pe-o vioară cu două arcușuri// Adesea ne-ntâlnim în același gând, Vrăjiți, rătăcim printr-o melodie, Ne troienim în iluzii surâzând// Și ne-nzdrăvenim într-un suspin plăpând. Murim și-nviem într-o feerie, Amurgul amâne-se sine die ! “. Majoritatea sonetelor din Vis și abis sunt poeme de iubire ce capătă pe alocuri accentele unui imn cosmic, căci iubirea ca și poezia înseamnă pentru poet ieșirea din timpul istoric și intrarea în sacralitate: “Un veac nesfârșit, clipa mi s-a părut,/ Orfice reverii, înlănțuire,/ Se schimbă universul într-un sărut/ Și negurile, toate, au dispărut,/ Că în orice poveste de iubire/ Mai intră și-un strop de dumnezeire.”
Mihai Merticaru pare să fi citit totul în materie de sonet, inclusiv studii critice, în literatura română și universală ( de la Dante la Rilke, să zicem!), este un spirit cultivat, renascentist, un român îndrăgostit de valorile perene ale națiunii și religiunii, vorba lui Eminescu, și totodată un uomo universale, pare-se francofil, dovadă fiind Parisul în suita celor 14 sonete, precum și lexemele din limba lui Ronsard.
Titlurile sonetelor baleiază și mărturisesc cele mai disparate subiecte, personaje, concepte tip pasiune, muză, ochi, unicitate, portret, magie, poetul urgisit ( este vorba de Ovidiu, poetul năvalnicei iubiri precum și al remediilor de desvrăjire, primul poet deținut politic, cum îmi place mie să spun), dar, nedumerire, timonier, sublimitate, iubire, visător, eros, tandem,anxietate, decădere, tinerețe, despărțire, nălucire, finitudine, testament, precum și ambitusul atotcuprinzător, copleșitor lexical și tematic al sonetelor în dicțiunea neoclasicului modernist, maestru al acelei ars combinatoria până la cota lirismului ludic. Să oferim cititorului încă un sonet de o rarissimă frumusețe imaginifică, sideral - muzicală. Iată ce ne spune ruda modernistă a magului călător înstele: “ Când voi pleca și eu din lumea asta/ Nu vreau să-mi spuneți decât noapte bună!/ Și să aud doar clopotul cum sună,/ Ceahlăul să-și elibereze creasta,/ Să-ncap doar eu alăturea de lună// Și când o fi , să vină și nevasta,/ iubitoarea de-o viață, isihasta,/ Soarele-n urmă-mi, poate să apună./ Așa păși-voi într-o lume nouă// Cu picioarele spălate în rouă,/ Sonetele le las pe toate vouă,// Că eu voi sări deasupra unui nor,/ preafericit că am învățat să zbor/ Prin toate galaxiile călător“.
Ca orice liric ce se respectă, Mihai Merticaru operează cu iluzii poetice și eresuri dar și cu oglinzi plimbate de-a lungul drumurilor realității, cu imponderabile sufletești, cu mituri, cu valențele visului și resemnarea aferentă inexorabilei curse a timpului, recunoașterea finitudinii vieții noastre, vorba poetului, totul dublat de o solidă conștiință estetică, de unde și încrederea că poezia sa tot va lăsa pe lume o urmă în acel spirit al odei horațiene consolator: non omnis moriar sau al acelor maeștri “Care-au învins invincibila moarte”
În privința scriiturii, Mihai Merticaru are, arareori, ce-i drept, acea temeritate a locului comun, aflat fiind sub incidența, id est exigența rimei tip abba (luminoase - duioase, lumină - deplină) ceea ce înseamnă totuși o cădere de tensiune lirică. Numai că poetul nemțean nu face parte din acea categorie a artiștilor ce vor să epateze burghezul cu orice preț, demonstrând pe parcursul cărții performanța unor rime inedite tip transpiră-hetairă, lustrale-astrale, culori- lucori etc., neașteptate în versuri de o rarisimă intensitate.
După ce îi pomenește ca pe niște repere perene ale Orașului Lumină („Parisul, de miracole cunună”) pe Manet, Matisse, Corot, dar și pe “Al noulea Ludovic, mare rege”, poetul continuă: “Colette și Beauvoir, celebre colege,/ Oricum nu-i dat oricui minuni să vadă,/ Parisul doar conține o-miriadă”.
În aceeași suită de sonete dedicate Parisului, cu celebrele sale bulevarde și Versailles-ul Regelui Soare, poetul focalizează punctul de maximă atracție printr-o metaforă-șoc, memorabilă: “La Luvru pare că palatul arde,/ Lumea-i ìn delir, se calcă-n picioare,/ E-o luptă corp la corp, care pe care,/ Nu mai lipsesc decât niște petarde” . Plimbarea pe Sena? O veritabilă simfonie ce te face să cunoști suprema frenezie. Firește, poetul nu putea rata invitația universalului Brâncuși în atelierul-muzeu: “Cu barba-i bogată pare Dumnezeu (…)/ Eu îl privesc și el cioplește mereu,/ Zâmbindu-mi oltenește de după nor/ O pasăre și un pandant sclipitor/ Se desprind ca aurul de minereu/. Din marmură din bronz, din ghips și din lemn/ Răsar negrese , blonde domnișoare/ Setea de nemărginire crestând semn”. Rând pe rând, îi va întâlni la modul simbolic, memorial sau livresc pe marii noștri exilați Cioran, Eliade, Ionesco, C.V. Gheorghiu și chiar pe Casanova. Și totuși între Paris și Piatra Neamț, opțiunea poetului român este în favoarea orașului de reședință: “ Vrei să mă seduci, vicleanule Paris?/ Inima-mi beteagă mereu îmi spune/ Că-n vatra ta s-ar face un tăciune,/ Declin, deci, mesajul tău sui-generis.“ A se observa rima de excepție de mai sus, în care excelează, hic et nunc, doar un Tavi Soviany sau Serban Foarță..
Scriind sub pecetea marii școli poetice interbelice românești (Barbu-Bacovia-Blaga-Dan Botta etc.) dar cu precădere a modernismului românesc și european de secol XX, Mihai Merticaru probează și prin această recentă carte valențele lirice ale marii simplități, echilibrului, tandreții, ale umorului ca bun simț. Relația poet-poezie este una de la credință la imolare, la răstignire întru cuvântul generator al învierii, al prezenței în lumea viitoare.
Încredințat ca și Dante, că “Iubirea, [e] a Universului axă”, Mihai Merticaru cochetează cu abisul precum Pascal, între o vitalitate debordantă și un asfințit firesc, stări aparent antinomice, de fapt complementare. căci iubirea fără puterea iluziei, nu există. Pledoaria subliminală a poetului induce cititorului credința că viața nu se sfârșește odată cu moartea, că destinul uman e deschis spre infinit, îmbinând microcosmosul cu macrocosmosul, și totodată forța și transcendența imaginației (iluziei!) care caută și creează infinitate peste tot și în toate.
Poet al unor policromii muzicale, al evanescențelor și nestematelor scripturale ce ridică tropul lirismului românesc la puterea ultimei modernități via Eminescu, Baudelaire, Rimbaud, Macedonski, Mihai Merticaru nu uită de osârdia jertfelnică, epifanică a Poetului, dedicându-i unul din sonete pe care îl cităm în întregime pentru frumusețea sa cvasi religioasă: “Poetul îmbracă lumea-n cuvinte,/ Zestre blestemată, de el, se ține,/ Ocean de patimi sub ceruri senine,/ Cu îndoiala, frate necuminte.// Firea-ntreagă-i arde -n flăcări divine/ Furnal încins în inimă și-n minte,/ De-abisuri și nemargini pendinte,/ Viață nestinsă, poemul susține.// Când blânda noapte-n suflet îi pătrunde/ Și muza în tâmple îl săgetează,/ Lumini stăruitoare-n mintea-i trează.// Dezvăluie mii de minuni rotunde/ Cum nu găsești altundeva niciunde/ Și-ntregul univers se-nflăcărează.”
Un poet în plină ascensiune creatoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu