Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Nicolae Mareș: Smerenie și artă poetică la Teodor Dume


        Țin de ceva timp pe birou două florilegii a căror lectură m-a încântat la prima lectură și asupra cărora mi-am propus să revin. E vorba despre volumele poetului Teodor Dume: Ferestre spre marginea lumii și Când umbrele trec strada, ambele apărute la editura Pim din Iași, în 2019. Am constatat că cel de al doilea se bucură și de o versiune franceză, publicată recent de editura Stellamaris din Franța, demers ce asigură poetului român o cotație aparte printre scriitorii noștri.
        Personal, am cunoscut lirica acestui poet și publicist bihorean mai mult din paginile presei literare românești, el debutând în revistele noastre de câteva decenii bune. Mai mult, exegeți importanți s-au aplecat asupra creației sale, iar aceștia au avut încă de la debut cuvinte de binemeritată laudă cu privire la poezia sa. ”Naș” literar i-a fost distinsul critic român – Gheorghe Grigurcu -, cel care i-a prefațat primele volume care au văzut lumina tiparului în anii 80 ai secolului trecut. Actuală a rămas și azi remarca exegetului din Tîrgu-Jiu, când  spune că: ”sufletul creatorului se descrie pe sine, se surprinde în note, nu de puține ori acute, care ne obligă să ne oprim și să subliniem”, despre ceea ce poetul a scris.
Și alți exegeți importanți au subliniat cu multă sinceritate, chiar pulsând valoarea liricii dumiene prin afirmații de genul: ”Teodor Dume este unul dintre stâlpii poeziei contemporane, cu deschideri largi înspre sufletele cititorilor, construindu-și cu migală, iubire și credință propriul drum”.Am citat din prefața la volumul menționat, făcută de scriitorul Atila Racz din Dublin. /p.2/, care îi prefațează cu multă căldură florilegiul: ”Ferestre spre  marginea lumii”, reținând dimensiunea metafizică a versurilor lui Teodor Dume; totodată, ela subliniat-o pe cea meditativă și filosofică. De asemenea, remarcă exegetul faptul că poetul nu doar că ne stârnește, ci ”ne cheamă într-un spațiu temeinic conturat, care nu demolează ci clădește, vrea să rodească, nu caută, el trăiește, nu închide, încifrează, descifrează și dăruiește, într-o sublimă spunere rostul și rostuirea, viața căutările din spatele umbrelor, și atâta timp cât există umbre trăiește și făptura, obiectul material care se supune existenței, viețuiește”.
Personal, remarc cum poetul Teodor Dume simte nu doar propria-i umbră, ci și pe cea trecută, așa cum se întâmplă cu ”Umbra de sub cruce”, cea de sub crucea părinților săi, când ...lângă mormânt un capăt viu  de rază/cu ancoră – o cruce părăsită -/din când în când în noapte luminează/ cărarea mea de azi cu dor tivită/.
Umbra, teama, zborul, tăcerea, clipa /cu zbaterea ei/ capătă dimensiuni lirice viguroase în scriitura poetului Teodor Dume.Timpul este un autovehicul cu motor pe lacrimi. Nu lipsesc gânduri cu valoare aforistică din poemele lui, încărcate de spirit sapiențial. Fiecare /om/ are propria lui singurătate... Teama este singura care/ îți condamnă ființa/ visul este un univers paralel ceea ce face ca:Spațiul dintre tine și Dumnezeu/ devine finit. Aceasta fiind ”Ultima șansă”.
Mirat constat că doar în lirica Papei Wojtyla am întâlnit o smerenia atât de sinceră și de rară, atunci când poetul de obârșie bihoreană spune:
înnod durerea de cer și
clipele una de alta
și aștept cu smerenie
până când
Dumnezeu
 îmi va bate la fereastră
Ruga, care nu i-a fost străină nici Eminescului, rugăciunea în sine este un vademecum pentru poet, o forță deschizătoare de drumuri în viață: :
prin rugă se deschide ziua
prin rugă se deschide noaptea
prin rugă se deschide cerul
prin rugă se deschide inima
prin rugă se deschide drumul
În poemul Lumina, singura sosie a lui Dumnezeu găsim o constatare pe care miliarde de credincioși timp de secole n-au formulat-o încă:
Dumnezeu este bucata de pâine
pe care religiile
și-o împart
în văzul luminii
        Asupra celui de al doilea volum, în care înstrăinarea este la ea acasă, în lirica poetului Teodor Dume, voi reveni cu un alt prilej. Nu pierd însă ocazie de a semnala un poem, care pe români ar trebui să îi doară:  Sat aproape gol.

limba de clopot
sprijinită-n păianjen
sat aproape gol

casa bunicii –
flori uscate în borcan
și nicio umbră

broasca la pândă
iazul a amuțit
pentru o clipă

pustietate –
iedera invadează
podul casei
Aici, strofele îmbracă forma unui haiku nipon. Ceea ce  dovedește din plin capacitatea creatorului român de-a opera cu poetici de facturi dintre cele mai diverse.
Nicolae Mareș, 2019


Niciun comentariu:

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10