Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)
Se afișează postările cu eticheta NR:3-4 (19) 2020. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta NR:3-4 (19) 2020. Afișați toate postările

George Sangortya: Esența morții

                                                                 

Încă din prima noapte,
a minții mele
Dar și-a ultimei dimineți ,
pe care eu scrisesem ultimul
poem uitat
De-atata dor
Era ,accea esență a morții
care îmi dădu-se târcoale
În acest nesfârșit timp
Când visele mele nelegiuite ,
ce se rătăcise în alte lumi,
de dincolo de noi
Și totul ,
transpus într-o retrospectivă umană
cu miros de tăciune
-
Și acele clipite ,
sparte în mi de cioburi incandescente
Era nefirescul,
ce aștepta la inima mea
cea mută
de nesperantă
Parcă rătăcită....
nu știu unde
Într-o stea,
stingandu-se incet, incet
deasupra unui oraș de unde eu
plecasem ,
către o eternitate neștiută de nimeni
Și unde esența morții ....,
îmi era ascunsă
în mii de pastile luate cu pumnul
Visând la o moarte atât de poetică,
căzută într-un neașteptat somn
din care, aveam să nu mă mai trezesc. niciodată ,
dar niciodată .....
-
Și cum să mai pun dovada
în fața dispariției mele
Când moartea mea,
îmi făcuseră deja curte
la solemnitatea mea eternă
Ca și cum destinul era,
ca un grefier care îmi scriese
tot trecutul meu
Și poate de ce nu...,
esența morții avea și ea gust de ceai
sau poate de cafea
proaspăt măcinată
Ca mai apoi,
să stea cu mine la o șuetă
despre cum ar fi fost înțelegerea
mea interumană
Că doar îngerii cu aripi eterne,
mă mai pot înțelege
în toată această rătăcire
-
Iar sufletele ce sap morminte
Pe ceruri ,apărând și luna
ascunsă de-atata vreme
Cu chipuri în oglinde saltimbalce
Dar aici.....
poate fi și timpul
care părea ,că este al meu
și numai ca esența morții
să poată, să-mi mai călăuzească
ultimi pași
până la ultimul răsărit de soare
Și știu.....
Că hoarde de demoni,
puseseră stăpânire pe-al meu
suflet nelegiuit
Iar totul, îmi făcuseră redat,
ca într-un traseu
cu norii de turcoaz ....
Neșlefuiți , de-atata patimă cordială
Și unde cenușa răstignirii mele,
ascunsă într-un păcat
S-au unui crez ,
într-un mormânt acoperit
de trandafiri nemuritori

Ion Cristea Marilena: Câteodată...


Câteodată mă simt floare cu petale-nmiresmate,
Răspândind până departe strălucire și culoare.
Și aș vrea să ies afară, dincolo de geamul mat,
Dar în zid m-am transformat, nu știu pentru-a câta oară!

Câteodată rău mă doare să-mi duc pașii către geam,
Trupul meu ar vrea să zboare, dar putere nu mai am!
Mă retrag atunci în starea în care-am intrat demult,
Cu sfiala și candoarea celui ce nu s-a născut!

Câteodată mă simt spinul unui trandafir frumos,
Care a ajuns pe jos înecându-și, brusc, suspinul.
Poate-o să-mi ridice firul, cineva, ca să-mi revin,
Căci ce este trandafirul fără partea lui de spin?

Câteodată mă simt viață, adierea mea de vânt,
Cu miros fin de pământ și arome de verdeață,
Și-ntorc capul către mine, mă încurajez tăcut...
Să îmi spun că va fi bine, Doamne, de ce n-am putut?
Ion-Cristea Marilena 25.04.2020 Ploiești

NR: 3-4 (19) februarie 2020. ISSN 2668-5620/ISSN-L 2668-5620

Revistă de Cultură,Artă și Literatură
Apare la Oradea (bilunar/online)
Biblioteca Națională a României, ISSN.2668 - 5620/ISSN-L 2668 - 5620
Înființată în iulie 2019
* DIRECTOR/FONDATOR:Teodor Dume
Accesați prin Google link/ul. https://revistaextemporalliric.blogspot.com/
:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
- REDACTOR-ȘEF, Teodor Dume,scriitor,Oradea/Romania
- REDACTOR, MIOARA BĂLUȚĂ,scriitor, Bacău/Romania
- VERONICA LERNER,scriitor/Canada
::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
Adresa poștală:
ORADEA/410061
str.C.Dobrogeanu Gherea,nr.6,ap.4
mail: teodordume@gmail.com
https://www.facebook.com/teodordume
::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
REDACTORI COLABORATORI:

* Attila Racz, scriitor,Dublin/Irlanda
* Amalia Achard, scriitor/Franța
* Ottilia Ardeleanu, scriitor.Năvodari/Romania
* Melania Cuc,Scriitor, Bistrița/Romania
:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
Materialele pentru selecție și publicare se pot trimite pe adresa de mail sau prin cele 3(trei)grupuri administrate de Revista Extemporal liric
* Academia de Poezie,Artă și Literatură,Teodor Dume
,https://www.facebook.com/groups/604379046346158/
* Extemporal liric
https://www.facebook.com/groups/extemporalliric/
* Esențe
https://www.facebook.com/groups/159152697617815/
SURSA materialelor este pagina Facebook cât și cele 3 grupuri enumerate mai sus. Trimiterea cât și postarea materialelor în cele 3 grupuri se consideră din start ca ACCEPT pentru selecție și publicare,nemaifiind necesar acceptul individual.
Autorii materialelor își asumă toată responsabilitatea privind originalitatea și conținutul.
Redacția nu-și asumă nicio responsabilitate
Selecția și publicarea se va face în funcție de calitatea textelor și necesitățile revistei
Materialele trimise nu se înapoiază.

Dan Casuneanu: înverzit


am cămăși pentru fiecare zi în care renasc
am mamă și tată pe care mă sprijin
într-un picior
am poeme, povestiri și proză
am toate rădăcinile la dispoziție
am malurile între care curg cu ochii închiși
am vrăbiile care mi se aciuează printre crengi
am ochiurile de apă în care se scaldă mistreții
am lacul în care adorm laolaltă cu luna
și cu alte specii ale genului liric
îmi scapă subtil printre degete, mă trezesc
încolțit
și cu mâinile goale, aprind veioza de la birou
trag jaluzelele albastre pe șina căii ferate
ninge de la dreapta la stânga
zăpada mă ajută la pândă
schimb greutatea care apasă pe celălalt picior
Dan Casuneanu

Savu Popa : Omul care își înghițise moartea

             Pascu era cunoscut drept omul care îşi înghiţise moartea. Se credea despre el că nu va mai muri niciodată. Îşi pierduse şansa. Scăpă acest ultim şi definitiv tren. Teribila întâmplare avusese loc în tinereţea sa. Venise omul de la câmp, unde arase un pogon zdravăn de pământ, după nişte călduri insuportabile. Nu mai plouase de o lună bună şi pământul se arăta atât de uscat, încât pe oriunde călcai, simţeai că e încordat, gata să pleznească. Intrase în putrefacţie. Mulţi simţeau mirosul fetid aproape zilnic. Căutară ce căutară, dar nici urmă de animale moarte. Căci mirosea ca şi când turme întregi de bivoli sau cai fuseseră duşi la ieşirea din oraş, ucişi şi lăsaţi acolo, în plin soarele care fierbea încontinuu ca un cazan drăcesc, pe alocuri, înnegrit de funingine.
Suportând cu greu mirosul care, parcă, înlocuise aerul, Pascu mersese în acea zi la câmp. Ară cu spor şi pe la orele amiezii hotărî că, atâta căldură parcă îi înmuie sufletul de îl sâmţea ca pe o zamă leşioasă. Aşa că se întorsese acasă, dusese caii în grajd, împreună cu plugul și mersese la fântâna aproape secată. Mai mult se clăti cu noroi, căci apa care mai exista îşi dase duhul demult.
Intrase în casă, ajunsese în pivniţă, tăie o bucată zdravănă de slană, după cum îi era obiceiul după o astfel de zi, umplu un păhărel de rachiu care, aşa căliu, pişca de numa, se puse la masă şi se apucă să taie cu răbdare slănina în bucăţele din ce în ce mai mici. Printre ele, se furişă, Dumnezeu ştie cum, şi moartea lui, sub forma unei astfel de bucăţi din ce în ce mai mici de slană. Nu ieşea în evidenţă, nu putea fi nici măcar zărită sau recunoscută cu ochiul liber. După ce termină de tăiat slănina, se duse de luă o bucată de pită de pe ştergarul care ardea, încât pita era ca scoasă atunci din cuptor, luă şi o bucată de telemea şi se puse pe mâncat. După prima îmbucătură se întâmplase nenorocirea. Îşi înghiţi moartea. Şi ce gust mai avea! O slană atât de rumenă, de untoasă, nu mai pomenise de ani buni. Parcă, dacă stătea aşa să îşi lovească limba de cerul gurii, simţea un uşor gust de miere. Ce dulce îi fusese moartea!
Şi continuă să mănânce cu spor, asudând, închizând ochii, pierzându-şi simţurile, cuprins fiind de o moleşeală tot mai adâncă şi mai adâncă. Simţea cum se pierde, cum întreaga lui fiinţă curgea prin interiorul unui puţ fără de sfârşit.
Dar, după acea primă înghiţitură, slănina nu mai avea acelaşi gust. Părea râncedă, greţoasă, pe alocuri, tare ca un zgârci. Şi chiar aşa şi era. Celelalte bucăţi erau zgârciuri sângerii. Se scârbise, el care nu era hirav din fire, chiar şi de ar fi să hie un cadavru lângă el. Şi acum, ce se întâmplase! Să fi nimerit cu acea primă îmbucătură, partea bună a slăninii, partea ei dulşe? Şi, cu asta basta!
De atunci, pe an ce trecea, nu se schimbase deloc, nu îmbătrânea defel. Părea şi mai înzdrăvenit, avea mai multă vigoare şi chef de lucru și muncea cât pentr-un sat întreg. Nu după mult timp, îşi dăduse seama ce făcuse şi începu să vorbească. Ceilalţi îl luau în şagă.
- Dar apoi, cum mă, să îţi înghiţi tu moartea, ce mă, mâncăciosule, moartea ta arată ca o bucată de slană, bătu-te-ar vântu’ de prostănac.
- Bă, oameni buni, io atât vă spui, acea bucătură îmi dete fiori. Avea un gust nepământesc. Celelalte deveniră zgârciuri, ce era prin jurul meu, obiecte, laviţele, molda, măsuţa, scaunele, păreţii, toati cele se transformară în oase, chiar aşe, nu minţ, încă nu băusem păhărelul, dădeam să-l beu, dar io mă mişcam printre oase în jurul meu şi mirosea şi mai teribil a mortăciune. De atunci, mănânc rar, nu prea mai am poftă, parcă m-am şi lecuit. Dar io vă spui, cine vrea să crează bine, cine nu, nu! Eu mi-am mâncat moartea şi avea un gust dumnezeiesc, de miere.
Mulţi începură să îl creadă şi îi mersese vestea în lung şi în lat. Când mergea pe la târguri, unii îl arătau cu degetul, alţii îl chemau la ei să îl omenească, îl credeau vreun vraci, în stare să le vindece animalele, el, cel care învinsese moartea. În ziua de azi, trecuse de o sută de ani. Părea încă lucid, pricepea multe, dar pielea i se uscase teribil, încât unii care se apropiară de el, văzuseră cum fâşii întregi se desprindeau din ea, le lăsa în urmă şi păreau, la atingere, rumeguş curat.
- Io, în acea zi când mi-am răzbit moartea, am arat pământul cu aşé un spor, de părea pământul din miere, lichid, intram în el cu plugul ca în brânză şi am văzut lumină, pârâiaşe tulburi de lumină ieşind la suprafaţă după fiecare brazdă. Şi am vint acasă şi mi-am înghiţit moartea. De atunci sunt zile când simţ că am făcut te miri ce mare ispravă, iar în altele, simţ ceva ca o amăreală în cerul gurii şi mai departe, pe suflet, de nu mă lasă nici să închiz vreun ochi, noaptea, la gândul că io no să-l văz pe Dumniezeu, nu voi şti cum arată iadul sau raiul, voi sta pe aici, mult şi bine, cu voi. Păcat că nu am şi eu vreun copil, să îmi văz nepoţii şi strănepoţii. Şi acele pârâiaşe de lumină, vă spui eu ce erau, erau carnea morţilor noştri care nu putrezise, ci se preschimbase în miere. Cam zaharicoasă ce-i drept, dar bună la gust. Şi era plăcută la vedere. Mă calma. După acele momente, băgam de samă că lumea nu era chiar atât de viermănoasă.

Carmen-Maria Mecu‎ : ***

primitivii
vedeau cum sufletele învelesc
fără părtinire
oameni
animale forme de relief ape
lucruri
doamne
trezește în mine înțelepciunea
de „sălbatic”
să nu mă înghită găurile negre
dintre existențele
acestei lumi
Carmen-Maria Mecu 

Vasilisia Lazãr-Grãdinariu:In memoriam, Ion Lazãr da Coza


Lemnul morii plânge...
(elidă)
.
Lemnul morii plânge, sângeră-anotimpul,
Tăvălugul vieții îmi sfărâmă timpul.
Lemnul morii plânge, nu mai naște pâine,
Înserarea urcă, peste azi și mâine.
Lemnul morii plânge, lacrima lui doare,
Sfâşiat aleanul, în tăcere, moare.
Lemnul morii plânge, se prosforă clipei,
Pulbere de cântec, mă petrec risipei.

.(Versuri: Vasilisia Lazăr-Grădinariu, Pictură Mihai Grecu)

Nicolae Silade : LXXXVIII

Sonet, Sonet, Sonet, Sonet, Sonet, Sonet, Sonet, Sonet, Sonet, Sonet, Sonet, Sonet, Sonet, Sonet                                                     

Te-aştept pe o terasă, în cetate,
Cu o cafea şi-o paclă de tutun,
Şi stau cu ochii pe eternitate,
Tot repetând în gând ce vreau să-ţi spun.

Şi par bătrânul care-şi lasă marea
Când vrea o aventură pe uscat,
Şi simt cum mă prea roade întrebarea:
Dacă mai vii sau deja ai plecat.
Toţi cavalerii-n jur au curtezane
Frumoase-foc, că ard în nurii lor,
Doar eu, pe aşteptare, trag obloane
Şi-n întuneric, singur, ard de dor.
Însă când ard, eu fac în jur lumină,
Să vadă şi iubirea, şi să vină!

Radu-Andrei Popa: be be quiet


și am ajuns liniște
se lovesc sunetele de timpan în primăvară
din toate salturile astea mortale peste mașini și copaci
ne tărșâim sufletul spre nicăieri
se-nchină clopotele atunci când noaptea își spune rugăciunea
mă-ntind după pumnul de lumină și caut o ușă
am ajuns să stau drept în fața lumii
be sound
și am ajuns zgomot
printre fuioarele astea de fum și claxoane
îmi găsesc fericirea în ultima notă muzicală
se-ntâmplă rar să privesc răsăritul ca pe un nou apus
aici e un nou uragan de țipete
și fiecare octavă din el miroase a mir
am ajuns să îmi privesc mâinile ca pe cioturi
be quiet
undeva
gratiile geamului se taie cu un ciob
pătrunde o liniște de sticlă mată între pori
peste timp
norii se lasă-n cascade
be sound
undeva
pe drumul spre soare
am mâzgălit harta cu penițe crăpate
Radu-Andrei Popa

Savu Popa: ***


Fiecare, pe rând,
Cade în gol,
În timp ce umbra
Îmi cuprinde corpul
Într-o îmbrățișare de fier.

Emil-iulian Sude: Atât te urăsc poezie


Sunt acela care alungă câinele alb
şi revine să moră pe lanţ,
din Cain în Cain mă spun cum îl ucid pe Abel
şi împart fericit sărbătorile între noi,
pe cruciuliţa de la gâtul pruncului
eu răstignesc ziua de naştere
şi-n tort înfig degetele mortului.
Atât te urăsc poezie, eşti pisica neagră
în rochie de mireasă ce îşi dă de suflet
pisoii orbi şi nu văd pe cine mănânc de pe masă,
atât te urăsc poezie, eşti uşa care se închide
şi de câte ori se deschide te iubesc.
Emil-iulian Sude

Ilica Pavel: Crochiu

Imagini pentru viața

Se duce viața
un pic înapoi -
că o cutră

stăpână pe recile
ploi de unde a venit
pentru fiecare
o singură dată

Pavel Ilica

Nicolette Orghidan: Un gând cât o lume


Luceafăr
și zeu și om și apă
și codru, și mare, și floare
și gând, și vis, și durere, și-mpăcare
E lacul, e luna, pădurea și-o stea luminoasă
E firul de iarbă zdrobit între dinți
E frunza legănată de-un dor
E zeu pe Pământ
Hiperion.

Ottilia Ardeleanu: când de iubire țineam, cu dinții


cu limba ne întorceam cuvintele
și le dădeam drumul
să migreze în poeme calde
orizontul nostru era bine alcătuit
de la o tâmplă la cealaltă
lucruri aliniate
în albastru
mâinile se prelungeau
caligrafic până spre dimineață
în puzderie de simboluri
ceva din noi era
neasemuit și dat
am trăit așa o vreme
apoi ne-am mutat fiecare într-un
alt ideal

Gica Jalba: Coșarul

Într-un orăşel micuț de munte,
Pe undeva ,pe lângă noul dispensar,
Imagini pentru coșarulNici chiar codaş, dar nici în frunte,
Trăieşte paşnic,între oameni, un coşar...
De dimineţă pe la opt ,când e plecarea,
Îmbrăcat curat,împrăştie parfum.
Seara e mult mai greu,cătând cărarea,
Când ochi-s plini, și de funingine şi fum.
Meseria,deși-i periculoasă,nu-i bănoasă,
Însă, de când se știe,o face cu mult drag,
Chiar ,dacă lumea-i rea ,invidioasă,
Văzând cum îl sărută,a sa iubită, seara-n prag...
Parte a lumii, zice că-i vorba de proroc,
Cealaltă,chiar şi-aşa nimic nu înţelege...
Coşar ,coşar,dar e prea mult noroc,
Frumoasa fată, nu-i de el,o alta nu putea alege?.
Cred şi eu că mâna-i dă să poa’ să stea,
Liniştit şi cocoţat în vârf de cas-colo sus,
Chiar dacă lumea asta ,răutăcioasă,rău-i vrea,
Dragostea, pentru frumoasa lui, e mai presus.
Şi cum fără de foc, nicicum nu iese fum,
Istorioara mea ,secret,are ceva,ascuns
De ţi-a ieşit de două ori pe zi,coşaru-n drum,
Norocul,fără de noroc,să știi,nu-i deajuns...!
Gica Jalba

Alexandru Berceanu: lacrimi

Imagini pentru lacrimi
E ziua când plâng
pentru o pasăre,
pentru oricare pasăre
ce n-are scăpare din ghiara de uliu!...
...sau pentru o floare strivită
de pasul buiestru
de gestul prea aspru
a unui novice!...
Plîng
pentru orașul mutilat de alcool,
plâng
pentru pruncul lipsit de prognoză,
pentru femeia vândută pe stradă,
și mai plâng,
oho,
pentru multe,
ar fi nevoie de mulți ochi pentru lacrimi,
dar lacrima
e atât de departe,
atât de departe de inimă!
Alexandru Berceanu
(sursa foto:internet)

Traian Abruda: mai ales


mai ales mai ales mai ales
o întreb pe aleasa gâtului meu
farmacistă la farmacia din calea
torontalului colț
cu cetății ah mai ales
domnișoară
sirop de tuse aveți ? – vine
răspunsul întrebător : seacă sau productivă ? nu
domnișoară
sirop mai ales pentru tusea
aceea a mea din
totdeauna de când
vă știu vă privesc vă admir ! – o tuse cu subînțeles...
mai ales
pe ziua de azi după seara
de citire de ieri
de poezie din mine din ecusonul
din pieptul vostru ales
domnișoară
(dar poate și tu m-ai ales)
să-mi reprezinte deschiderea cu
subînțeles și desprinderea
mai ales – m-ai ales ?
Traian Abruda

Maria Pirlogea: ***

Debut revistă, Debut revistă, Debut revistă, Debut revistă, 
Este posibil ca imaginea să conţină: plantă, copac şi în aer liber
...sclipesc diminețile în ferestrele zilelor
cu umerii goi
duc mai mult pe picioare
obișnuințele
aerul de după
în alte dimensiuni caută ochii
în farul drumului
Negură
Negură
și ce mai vrea de la tine
îți spui
vei vedea...
Maria Pirlogea

Gheorghe Apetroae: ÎN CERUL DIONEI


În tine, bolta e cuprins al unui câmp cu flori-
dionici crini ce-au nins o fluorină zare-
un cer lazur însuflețit, în anatas și travertin-
adâncul ei stropit de-nlăcrimări astrale...
În nurii ei ce re-nfloresc iubirea în Narcis
- ființa pe sonata serii- galactici în plăceri,
simți un balsam de crini angelici și îi porți
pe brațul serii tale criste, de senin încinși...
Sunt candizi și îmbălsămați de grație, în zori
zac cu - ale tale vreri, în firea lor ascunse,
a-și oferi lumini de- muguriri tot altor flori:
- însângerări turcoaz din pătimiri aprinse...
Și cât pe bolta ta în har, crini tot mai înfloresc-
un rai stelar cu salbe de lumini la începutul serii,
pe toate - n tine, flori, le chemi să le iubești
de ne-nceput, din cerul ei, în viersul primăverii...
Gheorghe Apetroae

Vişan Dragoş: Inimi sub pași



Unele inimi și-au scos într-o gară
ultimul nit de preasamblat viitorul
smulgându-și ecouri
pe vreo linie udă de lacrimi
între două traverse
pe care șiroind au crăpat
Habar n-au de ele călătorii-n voiaj
ce pășesc răscolind ușor pietrele
în șir spre cele trei trepte
dincolo-n trenul vieții
pe scările de-oțel
tot împingând uși
ce le vin și în nas
.
Cât de smolit
au sângerat
camerele lor
pereții cocliți
propriile oale
sub presiuni
intime π r2

Vişan Dragoş

(caligramă)

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10