Vreau să trag pe cineva pe sfoară să văd cum este să fii de partea sforarului.
- Doamne, ce gânduri!
Atâta efort să pot înţelege când unele, când altele, m-a adus în pragul disperării. Nu în aşa hal încât să înnod batista cu lăcrămioare şi s-o dau cu tămâie de la Meteora, dar ideea nu-mi displace. M-aş duce până la mănăstirile de-acolo să văd şi eu cum este. Atâta imaginaţie mi-am creat despre acele locuri şi-atâta am visat frumos nopţile, încât uneori am toată siguranţa că mi-am dus paşii tocmai în acea îndepărtare.
Moneda pe care şi eu o am ca noi toţi, o am tot strâns-o în palmă şi-am crezut că o cheltui cum ştiu eu mai bine. Credinţa asta am avut-o până nu demult şi ce să vezi, de o bucată de vreme, mi-am pierdut raţiunea de a mai face calcule logice asupra acestei bogăţii, care de fapt ăsta este timpul. Descoperirea de acum câtăva vreme este că merg alături când de Făt-Frumos, când de călău. Ce frustrare! Nu mi-am închipuit că pot fi atât de descusătoare de clipe. Nu le pot trăi la maximum, nu mă recunosc ca şi stăpână, îmi modifică anumite trasee şi nu prevăd capătul, cumplită îndeletnicire am...
Mă zdruncită cumplit ideea când mă gândesc la rânjetul clepsidrei văzându-şi nisipul scurs şi rămas pe fundul ei ca un nimeni. Aş sparge-o, aş arunca-o pe râuri nervoase şi mi-aş găsi loc în faţa omenirii să strig că am sugrumat timpul.
- Cine să te creadă?
- Poate tu, că eşti o persoană obsedată de viaţă şi când te întreb ce faci, mereu spui că eşti pe fugă şi nu ai vreme de îndrugat prostii. Tu taci şi faci, dar cât şi cum sunt de fapt toate astea, ştii?
- Tu, ce faci acuma, îmi revizuieşti viaţa? Tu, care şi când dormi, ai prefera să te scoli pe întuneric, mă tragi la răspundere de ceva grav?
Pe un drum cu lume multă, cineva cu mâinile la spate se plimbă şi-şi cam iroseşte timpul. Din când în când se opreşte, zâmbeşte cerului, face o cruce mare şi se porneşte iar la măsurat asfaltul. Zilnic are răgaz să-şi fâlfâie paltonul larg şi ponosit de amaruri. La colţ unde stă baba cu lapte de vacă, omul ăsta cu răgaz de umblat se opreşte şi strigă tare ca un surd:
- Merge, merge?
- N-are cum că nu-s roţile bune, dar de-un covrig s-a-nvârtit. Ia de-aici!
Şi omul întinde mâna slabă şi gălbejită.
- Bodaproste! Ştii cumva dacă Sălăvăstru a deschis la sifoane?
- Da, da, mergi!
Cu-n pahar de sifon şi-un covrig se poate plimba toată ziua, dar mai cade câte ceva. Nu cere, nu poate, doar că foamea îl îndeamnă la alte tertipuri. Şi când era el profesor...dar nu vrea să plângă. Bine că nu-l dor picioarele şi ochii. Merge zilnic pe ici pe colo şi... până se întunecă mai citeşte ce mai are pe măsuţa mâncată de timp. Îşi petrece şi el vremea cu cine îi dă îndărăt o vorbă bună. Pare mutilat şi nu este, are de toate şi-i lipsesc multe, nu are nimic şi bogat este, dar cât mai poate fi?
Poate că mîine o să aibă de toate, cine ştie...
- Doamne, ce gânduri!
Atâta efort să pot înţelege când unele, când altele, m-a adus în pragul disperării. Nu în aşa hal încât să înnod batista cu lăcrămioare şi s-o dau cu tămâie de la Meteora, dar ideea nu-mi displace. M-aş duce până la mănăstirile de-acolo să văd şi eu cum este. Atâta imaginaţie mi-am creat despre acele locuri şi-atâta am visat frumos nopţile, încât uneori am toată siguranţa că mi-am dus paşii tocmai în acea îndepărtare.
Moneda pe care şi eu o am ca noi toţi, o am tot strâns-o în palmă şi-am crezut că o cheltui cum ştiu eu mai bine. Credinţa asta am avut-o până nu demult şi ce să vezi, de o bucată de vreme, mi-am pierdut raţiunea de a mai face calcule logice asupra acestei bogăţii, care de fapt ăsta este timpul. Descoperirea de acum câtăva vreme este că merg alături când de Făt-Frumos, când de călău. Ce frustrare! Nu mi-am închipuit că pot fi atât de descusătoare de clipe. Nu le pot trăi la maximum, nu mă recunosc ca şi stăpână, îmi modifică anumite trasee şi nu prevăd capătul, cumplită îndeletnicire am...
Mă zdruncită cumplit ideea când mă gândesc la rânjetul clepsidrei văzându-şi nisipul scurs şi rămas pe fundul ei ca un nimeni. Aş sparge-o, aş arunca-o pe râuri nervoase şi mi-aş găsi loc în faţa omenirii să strig că am sugrumat timpul.
- Cine să te creadă?
- Poate tu, că eşti o persoană obsedată de viaţă şi când te întreb ce faci, mereu spui că eşti pe fugă şi nu ai vreme de îndrugat prostii. Tu taci şi faci, dar cât şi cum sunt de fapt toate astea, ştii?
- Tu, ce faci acuma, îmi revizuieşti viaţa? Tu, care şi când dormi, ai prefera să te scoli pe întuneric, mă tragi la răspundere de ceva grav?
Pe un drum cu lume multă, cineva cu mâinile la spate se plimbă şi-şi cam iroseşte timpul. Din când în când se opreşte, zâmbeşte cerului, face o cruce mare şi se porneşte iar la măsurat asfaltul. Zilnic are răgaz să-şi fâlfâie paltonul larg şi ponosit de amaruri. La colţ unde stă baba cu lapte de vacă, omul ăsta cu răgaz de umblat se opreşte şi strigă tare ca un surd:
- Merge, merge?
- N-are cum că nu-s roţile bune, dar de-un covrig s-a-nvârtit. Ia de-aici!
Şi omul întinde mâna slabă şi gălbejită.
- Bodaproste! Ştii cumva dacă Sălăvăstru a deschis la sifoane?
- Da, da, mergi!
Cu-n pahar de sifon şi-un covrig se poate plimba toată ziua, dar mai cade câte ceva. Nu cere, nu poate, doar că foamea îl îndeamnă la alte tertipuri. Şi când era el profesor...dar nu vrea să plângă. Bine că nu-l dor picioarele şi ochii. Merge zilnic pe ici pe colo şi... până se întunecă mai citeşte ce mai are pe măsuţa mâncată de timp. Îşi petrece şi el vremea cu cine îi dă îndărăt o vorbă bună. Pare mutilat şi nu este, are de toate şi-i lipsesc multe, nu are nimic şi bogat este, dar cât mai poate fi?
Poate că mîine o să aibă de toate, cine ştie...
Autor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu