sub eterne opaițe stau îngeri de veghe
acolo unde aripa ar întrezări
o margine abia tremurată de lume
respirația mea nu mai moare
zăbovește puțin să-și tragă sufletul
să-și încheie nojițele
cât timp am pășit doar pe vârfuri de inimă
am ocrotit liniștea tuturor
cu vorbele mele răsfrânte din reale oglinzi
oasele mi-au străpuns străvezii epiderme prin gând
le-am oblojit cu alifii și răbdare
fiecare om pe care l-am legănat
pe hamacul priponit între două amintiri
mi-a fost drag și aproape prin izul
de fruct tăinuit în propriul său miez
m-aș fi împărțit tuturor precum
o înmugurire altruistă de primăvară
dar n-am putut țese decât un lăicer
în care cuvintele și-au încâlcit urzeala
m-am îmbolnăvit de oameni dar tot în ei
mi-am găsit vindecarea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu