Dumitru Ichim: Scrisoare îngerului de Paști

O, îngere al meu, Păzitorule, îţi mai aduci aminte de cărările copilăriei noastre? Pe vremea aceea ochiul nu învăţase buchea cea cu două tăişuri şi amândoi ne sloveneam unul altuia livezile. Ale mele erau din partea lui tata şi semănau cu el - neamuri şi neamuri de brazi şi de stejari până în poarta Raiului unde nu am ajuns niciodată. Poarta era în vârful muntelui şi dimineaţa se deschidea ,iar Dumnezeu trimitea soarele la păscut. Mirosea a otavă şi floare uscată de fân pentru că mă urcam în podul grajdului ca să o pot vedea. Odată am întrebat un om bătrân arătându-i cu degetul poarta raiului: “Moşule, ai fost vreodată acolo sus?” A zâmbit şi m’a mângâiat pe părul bălan: “Puiule, nici un om viu nu a putut să urce până acolo. Nu vezi câtă stâncăraie e până în vârf? Nici măcar copacii n’au mai îndrăznit.”

Livezile tale erau din partea lui mama. Dacă în livezile mele prin poiene vedeai ici colo câte un cireş pe lângă schitul albinelor în livezile tale veneau toţi pomii satului ca
duminica la horă. Ele începeau cu mărul cel mare din fundul grădinii. Niciodată n’am putut să-l îmbrăţişez cum făceam cu ceilalţi când înfloreau. Era atât de mare că mi-ar fi trebuit încă vreo doi îngeri ca să-l cuprindem. Acolo într’o noapte de primăvară, când Moşu’ şi-a aprins toate candelele pe ramuri, moartea a încercat să i le stingă. Atunci Dumnezeu s’a supărat şi a trăznit moartea de nu s’a mai ales nimic din ea, dar nici Moşu
nu a mai rămas întreg. Si-a pierdut tot braţul peste chilerul de la ştiubeu. Săracu’ măr...cât l’o fi durut! De la el începeau, îngere, livezile tale cu vişini şi pruni, perii domneşti şi nucii uriaşi de puteai zidi sub ei o casă cu cerdac. Apoi sălciile de-a lungul drumului şerpuind în jurul lacului, devenind cărare, potecă şi, în cele din urmă, spovedanie abia rostită în dumbrava de pe măgurice.
Uneori tu veneai la mine, alteori eu veneam la tine, dar tot timpul eram nedespărţiţi. Intr’o zi Tinca mi-a cusut o cămaşă deosebită de cea de cânepă şi tata o lădiţa legată cu curele pe care să o pun în spate pentru cărţi, caiete şi toate lucrurile stranii din penar, plus lacrimile mele Prima zi de şcoală! Drumurile m’au dus unde casele nu aveau acoperiş, ci se grămădeau unele peste altele. Oare am ajuns bătrân, îngere, că totul e atât de străin în jurul meu? Unde or mai fi potecile tale prin livezile noastre? Aici noaptea nu mai sunt stele. Totul e mânjit cu creionul chimic şi lumină murdară. Luna se tolăneşte, din când în când, pe o dugheană sulemenită ca femeia care aşteaptă la colţ. Nu mi-ai mai scris, n-ai mai venit pe la mine...
Poate nici n-ai fost înger. Stii de ce ţi-am scris? Ieri lângă fereastra bibliotecii,deasupra străzii plină de jeg şi bube uscate, a înflorit un cireş. Dacă totuşi ai fost înger, îngerul meu păzitor, vino la noi şi păzeşte-ne cireşul.Adu-ne câteva cărări din livezile noastre şi fereşte-l cu aripile tale, de zgomot şi fum. Prin crengile lui de iconostas sărac a început deja liturghia.

(Pictură de Kmy Ionescu Popa cu mulțumiri)
DUMITRU ICHIM