Ion Ionescu-bucovu: ***

(fragment de roman)

Rănile sufleteşti ale Ancăi se cicatrizau încet. Timpul, acest tiran al omenirii, părea că stă pe loc s-o tortureze. Ca să nu observe lumea că se afişează cu profesorul, după moartea soțului, rări discuțiile şi întâlnirile cu el. Se preocupa mai mult de educația copilulul, îl ducea dimineața la grădiniță şi la amiază, se scuza față de colegi, şi trecea să-şi ia băiatul acasă. În capul ei se limpeziseră apele, mâlul se sedimentase la fund şi părea că la orizont se zăreşte o rază de lumină care-i va pătrunde încet-încet în suflet. Rar de tot mergea pe la socri ei, pe la Radu şi Crina, care şi ei acum erau bătrâni şi neajutorați. Adesea le lăsa nepotul acasă, gest care pentru ei însemna enorm. În el îşi vedeau propriul fiu crescând prin diferite țări pe unde fuseseră purtați cu slujba lor. Dar nu după mult timp se întâmplă ca Radu să moară. Bolea cam de multişor şi moartea lui Lorințiu îi grăbise şi lui sfârşitul. Iar dolii, iar pomeni, iar durere, se săturase de cimitire, de cavouri, de plâns. Crina îşi pusese toate speranțele în ea. Merse cu Anca la notariat şi-i trecu imobilul în care locuia, de altfel o casă destul de mare în Primăverii, obținută pe vremea când Radu era secretar de partid. ,,Să fie casa de vis a lui Felix!’’- decretase ea. Poate va trăi el fericit în locul lui taică-său.’’
-Maică, îi zise Crina, eşti tânără, refă-ți viața, caută un om bun şi recăsătoreşte-te, e păcat de tinerețea ta…
Având încuviinîarea soacrei, ea începu să se gândească şi la căsătorie. Avea inima tot la Profesor, se legase ceva intim între ei şi trebuia să continuie. Dar omul o evita, sub pretextul că trebuie s-o lase în pace să-şi consume timpul doliului nederanjată. Până într-o zi când se întâlniră pe coridorul facultății şi Profesorul o abordă direct:
-În sfârşit te văd mai veselă, ce s-a întâmplat cu tine?
-Nimic deosebit, simt că renasc, mi s-au luminat gândurile!
-Asta e bine, forma cea mai înaltă a învățăturii este a învăța să fii tu, aşa ne spune Edgar Faure! Sau Sartre care zice că omul nu este, el se face, se construieşte pe sine! Tu pare să te îndrepți spre aceste precepte!
-E greu să descifrezi viața după aceste citate! Viața e mult mai complexă, domnule Profesor! si zicând ,,domnule profesor’’, ridică privirea spre el şi-i zâmbi amical.
(Profesorul: Anca s-a maturizat, nu mai e Anca pe care am cunoscut-o cu ocazia examenului de doctorat. S-a împinit ca femeie, are ochii migdalați, obrajii-doi bujori-, părul platinat şi corpul îndumnezeit după necazurile prin care a trecut.)
-Ai terminat cursurile?- o întrebă Profesorul.
-Da!- răspunse ea apăsat.
Pot să te conduc?
-Unde?
-în Paradis!
-Ce bine-ar fi să merg în Paradis!- îi zâmbi Anca.
-Draga mea (îi zise ,,draga mea’’ pentru prima dată) Paradisul este în noi. Viața e făcută ca aici pe pământ să trecem şi prin Iad şi prin Paradis!
-Lozinci, adesea mă întreb şi eu ca Sfântul Augustin, oare eu însămi ştiu ceea ce sunt?.
-Mergi prea departe cu întrebările! Lasă viața să curgă ca un izvor… Apropo: Eşti dispusă să luăm masa împreună?
-De ce nu! Chiar îmi era foame!
-Am dat alaltăeri pe la tine pe la bloc şi era Felix cu bona. La fel ca băiatul meu, al tău s-a mărit, dar mi se pare ceva mai isteț!
-Îmi simte lipsa, stau mereu tot plecată…
Intrară la restaurantul Berlin, lângă Casa Armatei. La acea oră era linişte, un chelner care şoma îi văzu şi se grăbi spre ei. Îi invită la o masă, într-un separeu.
-Ce doresc domnul şi doamna?
-Adu-ne ce-ai mai bun!- îi răspunse Profesorul. Ce beai?- o întrbă el şi pe Anca.
-Apă plată sau minerală!
Acum Anca îl privi mai atent, aproape că nu-i mai ştia înfățişarea de la voiajul lor la Valea Vinului . Profesorul îşi tunsese părul şi barba şi părea mult mai tânăr. Avea nişte sprâncene negre, făcute parcă cu creionul, obrajii ceva mai proeminenți şi buzele senzuale, ca de fată. Față de colegii ei care veneau în blugi şi cu câte un pulover pe gât, el purta întotdeauna un costum impecabil, cămaşă neagră şi cravată. ,,Omul ăsta e plin de mister’’- gândi ea. ,,si... încep să-l iubesc!’’
-Mereu te gândeşti!
-Nu mă gândesc, te studiam, ai mai întinerit de când nu ne-am mai văzut!
-Mulțumesc pentru compliment! Avea un vers al lui care-i veni în gând, referitor la femeie: ,,Cu ochiul îmi face târfa de stea/ Să alunec spre ea!’’ Uitase de nevasta care-i murise, trecuse în alt timp pe un alt culuar al vieții. I se făcuse atâta dor de Anca, încât dacă n-o întâlnea astăzi, se ducea acasă la ea. ,,Dumnezeu aranjază aşa de bine lucrurile, după sufletul meu.’’- gândi el. Ai ochi frumoşi, te-ai împlinit, fată dragă, şi cu zâmbetul tău, cucereşti noi continente!
-Zăuuu?- făcu Anca o piruetă cu privirile către el.
-Zău!..și pe deasupra ai lipici…
Veni chelnerul cu masa. Un chelner trăznit. Ciuperci, fudulii la capac, fructe de mare şi o sticlă de otonel.
-La noi e interzis să se bea apă minerală!- glumi el, întorcându-se spre Anca şi punându-le sticla de vin în față.
A fost prima întâlnire.
Și la masă a întrebat-o:
-Vreai să te măriîi cu mine?
A căzut cerul pe ea. S-a învârtit tot restaurantul, i s-a părut că perdelele fâlfâie luate de vânt şi că masa fuge undeva spre perete.
-Tu, vorbeşti serios?- s-a roşit ea toată.
Și el îi ia mâna, o trage către el şi-i pune un inel pe deget.
-Am văzut din priviri că ai zis da!
Și s-au îmbrățişat, şi s-au sărutat, şi-au ieşit afară de mână, parc-ar fi fost de când lumea căsătoriți.
-Unde mergem?- o întreabă el.
-Hai în Cişmigiu să stăm puțin să ne revenim din această nebunie!
Parc-ar fi doi adolescenți, închiriază o barcă şi plutesc pe deasupra apei, Profesorul lopătează cu ochii pe ea. ,,Îngerul meu, regina mea, parc-am cucerit un regat, Doamne!’’ Se însera, o seară de basm, cu lumini multicolore peste tot Bucureştiul, tramvaiele, trolebuzele, autobuzele li se păreau nave astrale şi ei undeva în cosmos, urcând pe scări de mătase spre Dumnezeu. Anca scoate din poşetă o Biblie şi-i citeşte din ,,Cântarea cântărilor’’: ,,Sărută-mă cu sărutările gurii tale, că săruturile tale sunt mai bune ca vinul. Miresmele buzelor tale sunt balsam mirositor, … Răpeşte-mă, ia-mă cu tine! Hai să fugim! Regele m-a dus în cămările sale: ne vom veseli şi ne vom bucura de tine. Îți vom preamări dragostea mai mult decât vinul…’’
Profesorul îi ia cartea din mână şi-i răspunde şi el:
,, Cât de frumoasă eşti tu, draga mea, cât de frumoasă eşti! Ochi de porumbiță ai, umbriți de negrele-ți sprâncene, părul tău turmă de capre, ce din munți, din Galaad coboară….Ale tale buze miere izvorăsc, iubito, miere curge, lapte curge, de sub limba ta; mirosul îmbrăcămintei tale e mireasmă de Liban…’’ Uitaseră că sunt într-o barcă, uitaseră că sunt în Cişmigiu, uitaseră că se înserase şi ieşise luna mare peste vârfurile copacilor şi stelele pe câmpia cerului licărind ca nişte licurici.
-Gata, dă-mi cartea, şi hai acasă!- îl roagă ea.
-Unde acasă?
-La tine, cum unde acasă!
( Profesorul: cred că dacă n-o făceam acum, n-o mai făceam niciodată. Aşa am făcut-o şi cu cealaltă. Dar n-aş vrea să mă mai gândesc la ea. Dumnezeu mi-a scos în față această ființă care m-a readus cu picioarele pe pământ, adică nu, m-a ridicat la ceruri…)
-Adică la noi acasă!- zice el, răspunzându-i la dialog, pândit de umbra celeilalte care încă-l mai urmărea.
Au mers la maşină şi au plecat acasă. Au descuiat uşa şi l-au găsit pe Victoraş jucându-se cu nişte maşinuțe. Când l-a văzut pe taică-său i-a sărit în brațe.
-Ai venit, tati?
-Da, am venit! Îți recomand pe mama ta!
-Păi ea e mama lui Felix!
-Da, dar de azi încolo e şi mama ta şi-a lui Felix!
-Și va veni şi Felix aici?
-Bineînîeles!
-Ce bine, am şi eu cu cine mă juca! Și trebuie să-i zic mamă?
-Numai dacă vreai, dacă nu, îi zici pe nume, adică Anca!
-Dacă nu vreai să-mi zici mamă, îl imploră Anca, zi-mi pe nume! Eu nu mă supăr… Și îl trage lângă ea şi-l sărută. ( E o diferenîă, gândeşte ea, între cei ce se recăsătoresc şi vechile lor cupluri care trăiesc şi noi care-i avem morți pe amândoi. La noi nu mai e posibilitatea de întoarcere…)
-Nu vom dormi în Bucureşti, o roagă el, pregăteşte-te să mergem la țară. Am la Câmpina o veche cabană, vrem să ne petrecem zilele de week-end acolo. Să dăm pe la soacră-ta să-l luăm şi pe Felix.
Apoi noapte. O seară plină de stele cu o lună nebună care le bate drept în cap. Lumini care fug şi pe o parte şi pe alta a şoselei în urma lor şi din când în când faruri de maşini care le scot ochii prin parbrizul încețat.
Au ajuns, au mâncat şi s-au culcat. Noapte de vis. Cu rugăciuni şi clipe de tandră iubire. Când s-au sculat dimineața s-au trezit în altă lume cu munții în cap. O dimineață albă şi munți brumați, cu vârfurile albe de zăpadă. Muguri de brazi la fereastră şi veverițe care se joacă prin copaci. Vântul de primăvară precoce le mângâie fețele; născuți parcă a doua oară Ionel (aşa-i zisese ea, Ionel, de la Ion) şi cu Anca de mână trec pe străduța îngustă spre dealul din jur. Voiau să se plimbe în aerul primăverii. De undeva se aud câteva clape de pian. Începe ,,Praeludio con fuga’’ de Bach, ce dulce, ce tristă! Câte nădejdi cresc în sufletele lor, atitudini, miresme, frumuseți… Între vânturi şi preludii de primăvară precoce, reînviau amândoi odată cu natura. Nişte suflete pustiite care-şi găsiseră perechile în această lume nebună.
-Am toată colecția Bach, zice el, e prea trist să-l mai ascultăm!
-Nu, Ionel, clapele pianului ne lovesc inimile ca nişte clopote de mânăstiri cu sunetele lor! Eu vreau să ascult!
-Nouă, dragă, ne-ar trebui o cură autentică de nebunie. Numai nebunii se simt fericiți! Și noi cred că suntem! Trecutul meu, focar de sentimentalism refulat, mină de umilințe, vitrină de tristeți cu păpuşi şi bibelouri. Adio, Daomne!
Ajunseră în vârful unui deal şi priviră minute în şir peisajul: şoseaua care şerpuia printre coline, pomii dați în floare, vilele care apăreau ca nişte cutii de chibrituri, iarba care mustea sub ei, cerul larg care se pierdea în vârfuri de Carpați, soarele care inundase cu razele lui toată Valea Prahovei, bâzâitul gâzelor care inundaseră natura...
-Până acum, dragul meu, parc-am trăit printre morți şi cimitire!. De acum trebuie să găsim calea adevărului şi-a fericirii! Eu mă gândesc la nuntă, vreau o nuntă simplă unde să nu ne invităm decât prietenii apropiați. Să mergem să ne cununăm la o mânăstire cu şapte preoți, să facem o masă de poveste în pădure unde să ne cânte doar flautul şi privighetorile.
-Eşti o naivă şi-o visătoare! Ceea ce spui tu acum e poezie. Vom face o nuntă mare, cu lăutari ca la țară, cu invitați din cele patru colțuri ale lumii, împărați şi-mpărătese, cu orații, cum le-am auzit eu în copilăria mea, cu naşi, cu flăcăi şi fete la bradul miresii, cu dar, cu vornicel şi dimineața cu ciorbă de potroace…
(S-au sărutat, s-au îmbrățişat şi au tăcut clipe întregi. Cu palmele căuş, Ionel îi mângâia fața, obrajii roşii, buzele, ochii…Și i-a cuprins mijlocelul de gazelă, strângându-l cu brațele.)
-Hai la copii, zise ea într-un târziu când se trezi din destăinuirile lor, cred că s-au trezit…
Ajunşi acasă, găsiră toată camera dată peste cap. Victoraş cu Felix se treziseră şi se jucau de-a războiul. Luseră pernele şi se loviseră cu ele până le ieşise fulgii, apoi cu nişte săbii imaginare, credeau că sunt Ginghiscani, înfruntându-se pe nişte imperii care trebuiau cucerite. Erau transpirați şi în pijamalele lor păreau nişte soldați epuizați în cine știe ce lupte.
-Ce-ați făcut, măi, puşlamaleleor, voi aici?- s-a repezit Anca la ei.
-Ne-am jucat de-a războiul!- sare Felix, din colțul lui, aruncând o pernă din mâini.
-De-a războiul o să ne jucăm după masă, îi potoli Ionel, acum, hai, spălarea, şi la masă!