Mioara Manoila: Lotca și pescarul

O lotcă şi-un pescar, se leagănă duios, pe coama unui val.
În dulcea înserare, işi tin de-nsingurare,
E linişte şi Dunărea-i cristal.
Pădurile foşnesc ca într-o bârfă,
purtându-şi vorbele, din mal in mal.
Dar vântul, dintr-o dată se porneşte,
aleargă ca nebunul printre sălcii
şi, ca un cui, se înfige-n talpa lotcii.
Pare a fi furtună,
Un nor răzleț, încearcă să rumege din lună, să o devoreze.
Pescarul o priveşte, ea-ncearcã o scăpare, el parc-ar vrea s-o prindă,
s-o salveze.
Dar luntrea se urneşte, se leagănă vrăjită şi-alunecă la vale.
E mai uşoară, parcă, şi-n neagra depărtare, pare o arătare.

Se zbate să se-ntoarcă, să-şi caute pescarul,
Dar valul o împinge şi-o urcă pe o piatră, în aval.
Rămâne nemişcată şi caută-n adâncuri, prin cercul unui val.
Nici urmă de pescar!
Dunărea-nfometată, se-nvârte-n cercuri mari, şi mai înghite-un mal.
Vântul se îndrăceşte, în scânduri crunt loveşte... se-aude un oftat.
E lotca-nsingurată, ce s-a spart
Şi pare că scânceşte.
Pescarul o priveşte de sus,
de printre nori.
Aruncă o năpatcă şi îi trimite-ndată,
marangozii cu aripi, s-o refacă.
Luna, ca o dadacă, cu ochi strălucitori,
induce spre visare...

O lotcă şi-un pescar, se leagănă duios, pe coama unui val.
În dulcea înserare, işi tin de-nsingurare, alunecând tăcuți,
spre... marea cea mai mare...