Oare cum ar arăta viața noastră dacă nu ne-am teme? Să trăim o zi, o singură zi din care să lipsească frica de nereușită, de calamitate...
Ne temem când rătăcim prin padurea îngrijorarilor, unde singuratatea și îndoiala stăpânesc acest ținut.
Parcă și luna plânge când pământul se clatină, căci durerea și lacrimile storc sufletul omenirii, cuprinsă de teamă.
Timpul și sunetul ceasului ce ne apropie tot mai mult de mormant, ne macină existența în morile lui.
Fiecare răsărit de soare pare să ne aducă noi motive de îngrijorare.
Teama nu se arată doritoare să împartă inima cu fericirea, astfel ca cea din urma cedează și pleacă.
Un adevar ne cutremură ființele, omenirea s-a îndepărtat de Dumnezeu.
Ea a neglijat relațiile interumane, a cultivat egoismul și iubirea de sine, s-a crezut stapana lumii și a exploatat resursele ei, fără limite.
Mă întreb, cum ar fi să nu ne mai lăsăm copleșiți de teamă, ci să acționăm cu credință?
Să ascultăm un suspin, un plâns, o mijlocire și să înțelegem că Isus Cristos se roagă pentru omenire.
Să alergăm spre țărmul speranței și să urcăm în corăbii de iubire, încărcate cu vise ce pot deveni realitate.
Să plantăm nuferi de pace, pe apele liniștite ale vieții.
Să ascultăm valurile mării ce cântă despre Dragostea Lui Dumnezeu.
Să auzim chemarea Lui, să ne întoarcem de la căile noastre rele și să-I recunoaștem Suveranitatea.
Să ne dorim o lume mai bună, schimbată, plină de dragoste și armonie, în care să domnească pacea, pentru eternitate.
Putem pune temelia acestei lumi minunate, pentru noi și copiii noștri, chiar acum!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu