Moartea,
un fleac
Moartea nu este ceva neobișnuit,
ci o stare de normalitate, altfel spus – un fleac, așa încât frica de moarte
trebuie să dispară pentru a lăsa loc acceptării sale cu seninătate. este ceea
ce transmite Teodor Dume în volumul de versuri Moartea din vis (Editura Pim, Iași, 2020).
Moartea este și o cale spre
lumină. spre Dumnezeu, putând înlătura întunericul din om și din juru-i („o să
aștept în întuneric / ca un iubit la primul său sărut / mă voi ridica de pe
locul meu / și voi privi înspre răsărit / apoi / îmi voi ruga fiica / să tragă
întunericul de pe mine / și când o să deschid ochii / în fereastră va sta
Dumnezeu // nu-i cine știe ce / și cu moartea asta // un fleac…” – Moartea din vis, un fleac).
Apropierea morții îl pune însă
pe om față în față cu el însuși, înfățișându-i viața trăită, cu speranța cu
faptele bune sunt mai numeroase decât cele rele („viața e un nimic ce te ajută
cât / să treci dintr-un anotimp într-altul // și-n clipa sfârșitului // cineva
/ o să spună că ai fost / Om bun” – Nu e
bine să mori).
Întrebările despre propria
persoană determină purcederea spre autocunoaștere, începând cu părinții („ca un
fluture agățat de noapte / o să colorez cu privirea / cele două imagini / între
care mă caut / tată – mamă / noapte bună!” – Imaginile în care mă caut), pentru că viața se naște din moarte,
într-o poveste fără început și fără sfârșit („știu că sunt un duplicat al
morții altuia / și mă delimitez între ceea ce a fost / și o identitate dată /
în arendă” – Un fel de arendă; „dacă
eu sunt poarta spre cer / și Dumnezeu este aleea / atunci copilul meu va fi /
consistența trupului sau / șoapta morții timpului meu?” – Poarta spre cer).
Totodată, apropierea morții
presupune reîntoarcerea la credință, la rugăciunea sinceră („mi-am dat seama că
rugăciunea / ajută doar atunci când / te reîntorci în tine / și suferi” –
Numele morții, ana), dar și conștientizarea importanței iubirii în viața
omului, alături de pasiune și dăruire, adeseori neglijată ori batjocorită, ea
însăși fiind o formă de jertfă („dar să nu uităm că și iubirea / e o moarte
lentă pe care Dumnezeu / o acceptă ca jertfă / pentru oameni” – Iubirea ca jertfă).
Din nefericire, abia acum omul
descoperă că timpul nu mai este suficient pentru împăcarea cu sine însuși, cu
cei apropiați, spre a putea lăsa urme ale trecerii sale pe pământ („și-mi
permit să vorbesc / o să-l rog să-mi împrumute / clipele dintre două respirații
/ doar atât / cât să-l strig pe tata / să o mângâi pe mama și să-mi sărut
copilul / nepotului să-i pot lăsa / urmele pașilor și ceasul îmbătrânit / de
sub grindă…” – Poate ultimul dar),
urme care, inevitabil, sunt supuse distrugerii („în drumul meu se va pierde / o
urmă de om / și atât…” – Dumnezeu, tăcut
ca o lacrimă).
Totuși, fiecare zi, chiar dacă e
o deplasare a omului către moarte, poartă în ea viața, speranța în împlinirea
năzuințelor („în fiecare zi / înăuntrul meu se ghemuiește / o șansă” - Și
totuși un motiv).
Practic, fiecare dimineață este
o zi furată morții, o păcălire a acesteia întru bucuria existenței („scriu pe
timp cu sânge de înger / așa îmi păcălesc moartea” – Așa am păcălit moartea).
Poezia lui Teodor Dume este o
devoalare a sufletului, a celor mai intime resorturi ale sale.
Daniel Luca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu