Rodica Cernea: macină-mă moară

Viața un pariu!
Cătușă pe glezna nopții fără de vină!
Fără să știu cine sunt,
când pierd,
când câștig,
vise-mi străpung cu mătase gând
durere albă,
îngerul meu plecat în pribegie,
gând material pășind tiptil
spre lumina dintre prezent și trecut,
real și ireal!
Doar lui îi spun povești
în miez de noapte,
hălăduind împreună
adâncindu-mă în valea noastră
fără de sfârșit,
viața!
Aș vrea să stiu
cine sunt?
Când moara îmi macină zile
nălucă pământului,
umbra-mi dezmiardă clipele rămase
în custodia viață.
Trunchiuri de vise,
pescăruși zburând matinali
mângâind cu zborul lor
coapse de copile.
Ce am rămas din ce-am fost?
Căruța lui Petru
măcinând norii
în trecerea spre lacrima soare,
secătuind arșițe și doruri
mă paște
murg pripășit în herghelia omenirii!
Când ochiul cerului
adânc privește-n mine
singurătatea iubirii îngenuncheată
mă strigă-n înserare!