Mioara Manoila: Anotimpuri

Sunt mică, atât cât o picătură de ploaie
căzută din gri.
Mă opresc o clipă, doar o clipă, să stropesc pământul însetat.
Surprinzător, din iluzii, cu lacrima pe buze
cresc nuferi,
ca o coroană, pe capul Luminii, sub bărci îmbrăcate în catran.
Rândunici îşi fac cuib chiar în lacrima mea
croşetată din toamnă.
Mi-au scris pe frunte vara, cu
note muzicale - manifeste căzute din cer,
din mâini de îngeri neglijenți.
Timpul adună toamna,
o conservă,
ca atunci când mama întindea mâinile să o culeagă.
Cum se lăsa tăcută în poala ei, şoptind a must!
În mâinile mamei, albastre, strugurii se lăsau mângâiați,
se alintau în movul din pleoapele amurgului,
poposit într-o călimară,
din care o pană de cocor
desena pe pagina albă a unui alt septembrie,
gutui luminând la ferestre.
Un tribut unei ierni viitoare,
tropăind clopoței prin copite de cai...
Şi mama, adunând partiturile îngerilor, una câte una,
în seara de Ajun, îmi cânta în suflet o colindă:
"Sus, în poarta Raiului, florile dalbe, verzi de măr,
Şade Maica Domnului, florile dalbe, verzi de măr,
Cu-n puiuț micuț în brațe, florile dalbe, verzi de măr"...