Eduard Bucium: e vremea

Ca geamătul muzei, nescris în poem,
Oftează pădurea, se-aprind lumânări
Cu flacăra-n lună şi ceara-n cărări
--Vagoane-sicriu duc trupuri de lemn--

În miezuri de noapte ne pleacă de-acasă
Păduri de oşteni ai pământului trist
Pe-o cruce de tei oftează un Crist
Se-ntâmplă-n Carpaţi execuţii în masă

Mai cade un munte, rămâne orfan
Un alt pui de cerb, de tată şi brazi
O mierlă boceşte un ulm ucis azi
Şi cei patru pui în cuibul de-un an

Vagoane-sicriu, în gară, ca-n morgă,
Transportă copacii ucişi clandestin
Se taie pe viu în popor şi-n destin
Şi geme pământul, cu voce de orgă

Un lup singuratic se suie în lună
Cu-n salt, de pe-un vârf de Ceahlău mohorât
Şi urletu-i tună ca buciumu-n gât
Şi-n râpe trăsneşte, şi haita se-adună

Învie pământul, dă freamăt de trupe
Şi tunuri de frunze aruncă haiduci
În crengi cresc grenade, ca-n cuiburi de cuci
Blestemul tăcerii, pădurea îl rupe

Din râpe ies lupii, soldaţi din tranşee
Cu ochii în flăcări, porniţi pe omor
E vremea trezirii, iar urletul lor
Se-aude de-aici până-n Calea Lactee

E vremea trezirii, e vremea din urmă,
E timpul de haită, altfel suntem turmă...

(10 mai 2020)