Firoiu Cristina Maria: Despre lacrimă și drag, adică Gest⁶

S-au lăsat lacrimile în jos
Și nu le ridică nimeni...
Nu se mai apleacă nimeni să ia o lacrimă,
Aruncată ori căzută
Și să o urce
Pe buze,
Să îi sărute și ei rana!

Nebunie mare!
Să stai așa...
Și să lași câte o lacrimă
La îndemâna oricui ...
Și apoi,
Să îți prinzi privirea în trecerea
De vis-a-vis a unui om viu... pe exterior,
Și mort pe interior,
Va sa zică...
În puterea unui sine atât de mare,
Că îți vine să îți iei lacrimile toate
Și să le ascunzi în sân,
În dulcele sân,
Intimidat de suflet...

S-au lăsat lacrimile în jos
Iar noi încă numim asta ... tristețe,
Nicidecum sensibilitate,
Cu atât mai puțin... curaj...
Nu vrem noi, nici în ruptul capului,
Să înțelegem o dată
Că aceste lacrimi în gustul lor sărat
Au trebuința dorului,
Nebunia norului
Gândul mut al omului!

S-au lăsat lacrimile în jos
Și nu mai știm de-i ploaie curată
Ori sfială...
Ce, în afară de cei ce au simțit cum se clatină sufletul între iubire și trup,
Mai știe cineva
Că,
De-ar fi să se ridice vreo lacrimă
În toată puterea ei curată,
Tot zborul ăsta plin de sine,
Plin de mine și de tine...
Ar putrezi?
Nu vrem noi...
Nu știm...

Prea devreme ne speriem
De blândețea lacrimei
Și fugim, măncând pământul,
Căutând cearcăne, ce la început
Au fost liniști întru odihna ochiului
...
Nu mai băgăm noi în seamă
De ce ajunge chipul ăsta
În fața sufletului
Și își cere iertare...
Dar asta
Este altă poveste,
Unde nu găsești lacrimi libere,
Nici ploi de vară,
Poate doar ... puțină iubire de Om,
Că tare drag îi mai este sufletului
Să iubească
Așa
Într-una
În neștire...
În văzut și nevăzut...
Cea mai frumoasă declarație a iertării se poate să fie această iubire definitivă,
În care ridici și săruți lacrima omului drag
Și îi dai după drumul în sânul tău...
Că poate are nevoie de ea în vreo bucurie
Ori în vreun dor
Și e bine să i-o înapoiezi
Ca sa aibă și el ceva de la tine,
Adică ceva de-al lui la tine,
Mai apoi
Ceva de-al tău la el,
Adică să fiți doi dragi,
Dar să fie drag adevărat...
Nu așa...
Purtare în cinstea vreunui sentiment...

S-au lăsat lacrimile în jos
Și de ar fi să își ridice vreuna privirea,
Să vezi, tu, atunci ...
Câte cuvinte ar dispărea ori câte gesturi
De oameni,
Purtători de târziu...