Era pe vremuri unul, oamenii îi ziceau Livi’ sau babu’ Livi’. Nu era însă foarte bătrân. Rămas văduv, fusese pe vremuri lucrător la fabrica de cuţite. Dacă îl întreba cineva cu ce se ocupa acolo, el răspundea grav, ţuica dându-i ochilor săi culoarea rumegușului:- Ficior, io băgam cuţitele în ascuţâtoare, deh, adică le ascuţeam, toată ziulica, ca pe creioane. Numa asta făceam. Le ascuţam de pănă şi duhul din mine se ascuţea de numa'.
În seara de ajun, într-un an, a pornit de unul singur la colindat. A nimerit la o femeie, văduvă şi ea. Erau ceva neamuri, nu foarte apropiate. Intră omul nostru în casa din nente. După ce spuse o colindă veche, cu tonul lui grav, de clopot bătând ruginit, femeia îl invită la masă.
- No, mă omule, o ţuică, un vin sau îţi încălzesc o farfurie de zupă?
-No, tu Mărie, adă o zupă, apoi mere şi un pahar de vin!
Îi adusese femeia un blid de supă încălzit, apoi paharul de vin fiert. Omul nostru mâncă jumătate din blidul de supă, bău puţin vin.
Între timp, afară începu o ninsoare mocănească, o ninsoare care parcă urma să șteargă cu totul lumea din jur. Femeia mirată, îl întreabă:
- Ce-ai păţât de mănânci atât de puţin?
- Poi tu femeie, tu ştii că eu îs pofticios, dar acum, am stomacul cât o scrumieră, de abia mai intră ceva. Zău de te mint!
Asta era vorba lui, atunci când urma să refuze ceva.
Și în acea clipă, începu să ningă invers.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu