Vasilisia Lazãr-Grãdinariu: stare de o nouă zi

în fiecare dimineață
mai decojesc
un strat de iluzii
de pe gene
ca și cum visele sau urmele lor
s-ar putea atât de simplu spăla
cu sarea din lacrima
rațiunii

rătăcesc prin mine
ca printr-un parc pustiu
cu frunze moarte pe cărări
și bănci scorojite
de uitare

e-atâta liniște
și nicio pasăre
sunt atâtea alei
și nicio urmă

doar eu
copac bătrân și solitar
în scoarța căruia ți-ai scrijelit
adânc numele
la braț cu o singurătate
în care să-ți odihnești
măcar din când în când
sufletul pribeag