Corneliu Neagu: Toamna vieții

Atâtea amintiri am strâns în viață –

ce grele-mi par când anii se tot duc!

S-au așezat pe gânduri ca o ceață

să îmi cobească-n cântecul de cuc!...

Iar de privesc aevea peste vreme,

spre căile pe care le-am parcurs,

mă răsucesc pe muchii de dileme,

rămase cu-ntrebări fără răspuns.

Mi-am căutat destinul printre stele,

din neguri reci m-am ridicat în zbor,
am aruncat ratările prea grele

pe zdrențele căzute dintr-un nor,

din drumul meu am izgonit himere,

care-așteptau credința să-mi-o ia,

am frânt din ochi ispite efemere,

ieșite la răscruci în calea mea.

Am adunat din tină nestemate,

le-am șlefuit și nume sfânt le-am dat,

mi le-au furat mișeii, pe-apucate,

zicând că ei în taină le-au creat.

Ajuns acum în toamna vieții mele,

privind în urmă parcă mă-nspăimânt,

destinul meu, luat cândva din stele,

se zbate-n van pe-o aripă de vânt.

Dar tot urcând spre sferele astrale,

lăsând pământu-n urmă răscolit,

mai ud cu stropi de viață câte-o floare

când văd că se-ofilește-n asfințit.