Să-mi arunc vara din plete, verdele din ochi să-mi scot;
A venit aşa deodată ca un vânticel subtil
Şi nici n-am simţit când frunza a plecat din ram tiptil.
Ruginii covoare-mbracă străzile, acum, pustii,
Eu aştept, ca şi-altădată, nici nu ştiu ce-aştept şi mi-i
Ziua precum mi-e şi noaptea, doar tăcere şi nimic;
Toamnă, cu panere pline, îmi eşti totuşi inamic!
Vii şi-mi furi visele toate şi-mi dai lacrima în loc,
Arunci cu furtuni în mine, pentru tine-i doar un joc;
Dar eu rup din mine versul, să te-mbun, îl scriu pe ploi,
Tu-l înghiţi fără să-ţi pese, că ne laşi pustii şi goi.
Iei şi cer şi sori şi norii îi pictezi pe unde-apuci,
Fug iubirile de tine şi se-ascund în cuib de cuci;
Un poem la o răscruce, ţi-am lăsat ca un zălog,
Tu-l ignori şi-mi intri-n sânge, ca cel mai puternic drog.
Îmi pierd liniştea-ntre rime şi mă-nchizi între pereţi-
O celulă, fără rugă şi credinţă de asceţi.
Doar melancolii lascive se preling din ochii mei;
Eşti atâta de flămândă, că şi poezia-mi iei?
Toamnă, anotimp de lacrimi, te conjur să te opreşti
Lângă macii-n agonie şi de moarte să-i fereşti!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu