Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)
Se afișează postările cu eticheta NR:15-16(30)2020. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta NR:15-16(30)2020. Afișați toate postările

Dimitriu Gabriela: Dincolo de marți, dincolo de suflet

Capitolul 22 (fragment)

Planuri

Prima rază de lumină apărută, invadase camera în care Andrei ațipise imediat după miezul nopții. Fusese primul lui somn adânc și nealterat de gânduri, în care dormise neîntors după atâta vreme.
Discuția purtată cu mama lui, îi făcuse bine, se simțea în acel moment, capabil să-și refacă traseul destinului și să înfrunte frica și neputința care se instalaseră în trupul lui vlăguit de sentimente contradictorii.
,,Andrei, este gata micul dejun! Te aștept să mâncăm împreună, dragul meu!”, îi strigă doamna Ana deschizând încet ușa dormitorului lui.
,,Vin mamă numaidecât!”, răspunse acesta, cu un glas voios.
,,Dragul meu copil...L-am zărit pentru câteva clipe și mi s-a părut că-i regăsesc acea sclipire a ochilor pe care o credeam pierdută.
Poate este un semn de la Dumnezeu această nouă zi!”, își spuse pentru sine, doamna Condurescu mergând spre bucătărie.
Sunetul telefonului mobil se auzi pentru prima dată, după multe zile de tăcere, ultima oară îl sunase sora lui Emilia, aflată la o perfecționare profesională în Timișoara.
Vorbiseră doar câteva secunde, el inventând că are o problemă urgentă de rezolvat.
La auzul acestui clinchet, Andrei realiză cât de mitocănește se com-portase cu ea. Deschise convorbirea apăsând butonul verde și își impuse să fie cât mai calm și să abordeze o voce prietenoasă cu cel/ cea de la capătul firului.
O voce baritonală și impunătoare, îl anunță felicitându-l: ,,ultimul tău roman apărut în urmă cu 8 luni, s-a impus pe piața din România, ajungând să fie una dintre cele mai căutate și vândute cărți”.
Acest bărbat care-i raporta aceste detalii, nu era altcineva, decât însuși Directorul Editurii X, dragul lui prieten, Marcel Udrea. Cu doi ani mai mare decât Andrei, Marcel înființase Editura X, imediat după terminarea Facultății de Litere, dispunând de ajutorul financiar al familiei lui, ambii părinți având propriile afaceri din care scoteau bani frumoși. Marcel fusese un răzvrătit și un norocos, șansa realizării în viață fiind mereu de partea lui. Bărbatul de 31 de ani cu ochii de culoarea verdelui crud al ierbii și o statură impunătoare, îi fusese prezentat de Ramona în urmă cu 4 ani, când Andrei începuse să evadeze din Universul searbăd creat de el, avântându-se în lumea plină de miracol a scrisului. Marcel, băcăuan de origine, locuia de 10 ani în București, unde părinții îi cumpăraseră o casă în faimosul cartier de lux, Pipera. Locuia singur, încă nu avea o familie și o prietenă stabilă, însă acest lucru nu-l deranja, el obișnuindu-se în tot acest timp cu viața de celibatar. Muncea mult la Editură și era un nume cunoscut, rostit cu admirație, în culisele scriitorilor și poeților.
,,Andrei, am nevoie de ajutorul tău! Te vreau lângă mine aici, în București! Vreau să te desprinzi de Bacău cât mai repede și să-mi dai o mână de ajutor la lansarea noii reviste! Te voi numi redactor șef, vei avea la început o muncă serioasă de făcut, dar sunt convins că vom face o treabă grozavă împreună! Ce zici de oferta mea, accepți?”, întrebă Marcel nerăbdător.
,,Dragă prietene, oferă-mi timp de gândire! Ce fac cu mama? Cum îi explic că voi pleca din Bacău lăsând-o singură?”, răspunse Andrei.
,,Ești sigur că mama ta ar avea ceva împotrivă? Eu sunt convins că nu...Dar este normal să vorbești prima dată cu ea, aștept o veste pozitivă de la tine! Ne reauzim mâine!”, spuse Marcel cu o voce șoptită.
,,Emilia încă nu a reușit să vorbească cu Andrei despre acest nou proiect oglindit în planurile noastre. Oare Andrei trece din nou prin aceleași stări de acum 10 ani?”, se întreba gânditor Marcel Udrea în timp ce căuta în agenda telefonului, numărul Emiliei Condurescu.
Emilia îl sunase cu două zile în urmă, rugându-l s-o ajute cu fratele ei Andrei, care intrase din nou, într-o depresie.
,,Marcel, fratele meu trebuie să-și găsească neapărat o nouă îndeletnicire, are nevoie să evadeze din acest oraș care i-a acaparat întreaga existență prin întâmplările tragice care s-au perindat fără întrerupere, ca un coșmar din care se trezește și se reîntoarce încontinuu. El nu strigă, nu se destăinuie, doar suferă în tăcere și nu mai suportăm nici eu nici mama să-i mai zărim latura aceasta întunecată din nou. Tu ești prietenul nostru comun, dar mai presus de toate acestea, ești omul în care Andrei are deplină încredere. Poate vei putea să mă ajuți, să ne ajuți!”, i se confesase atunci Emilia.
Marcel luase încă de a doua zi, hotărârea de a-l atrage pe Andrei în noua aventură literară, încercând să pună bazele unei reviste literare la care să fie părtaș și prietenul lui.
,,Să dea Dumnezeu să reușesc să-l aduc la mine, la București! Voi face tot ce pot să-l scot din carapacea lui! Mulțumesc că m-ai sunat și mi-ai dat ocazia să-l ajut! O fac din iubire pentru voi amândoi”, îi spuse acesta Emiliei, înainte de terminarea convorbirii.
(va urma)

Zbor spre înălțimi, grup:

(Administrator: Camelia Boț)

MUGUREL PUȘCAȘ
Octombrie

Amurg de frunze prin livezi...
Pastelul toamnei în amiezi
Pictează vis de ger furat,
Festin caduc, netulburat,
Mi-e dor de tine… Ce ciudat !…
Ai ochii verzi.
Pocal de jad cu must brunel
Am deşertat lud în penel,
Plutind sub mantie de vis
Adie iz de paradis,
Păcate vechi din jar nestins,
De plumb şi fier.
Decorul arămiu, astral,
Pântec de rouă, dor vernal,
Sâni de gutuie, clipe dulci,
Re-nvie-n verde-crud în lunci,
Ploiesc melancolii prelungi
Atemporal.
Se-aşează bruma peste vii,
Iar Eminescu nu-i… Să ştii,
Vechi catedrale au apus
Sub ţol de frunze, nepătruns,
Mit alegoric şi ascuns,
Ani mii şi mii.
Se lasă seara, vag bandou,
Peste-al trecutului mantou
Coboară umbre mari de lut
Peren, cu-al veșniciei scut,
Te mai aştept târziu, tăcut,
Cu-n blând rondou.
Octombrie… Plopi dezveliţi…
Tresar castanele fierbinţi
În mâini de precupeţe reci
Cu ochi banali, la brâu cu teci,
Coboară noaptea pe poteci
De munţi răniţi.

CORNELIA MAZILU:
Te iubim din veșnicie
Miroseam a flori de primăvară
Și a dragoste până-n călcâie,
Tu veneai la mine-ntâia oară,
Naștere ți-eram din veșnicie.
Mi-erai dor de la-nceput de lume,
De când ne-am pierdut prin cuib de stele,
Și-un roi de luceferi, ce minune,
Mi te-a coborât până-n prăsele!...
Mierea s-a prelins din soare deodat',
Și am mirosit toată a floare,
În ninsoarea macilor când m-ai culcat,
Și-mi șopteai că dragostea te doare...
Câtă ardere, ce nebunie!
Într-un vas de lut, unde două-ncap,
Ca magia dintr-o simfonie,
O beție repetată fără leac,
Unde muzicanți uită-a mai cânta,
Purtați de vrajă în călcâi de cer,
Iar dirijorul dând a-i alerga,
Scapă bagheta. Oricât de ager
Fost-a cândva, nu mai reușește
A-i mai stăpâni. Se lasă vrăjit
De astre și miri, și-i însoțește
Beat fiind și el, privindu-i uimit.
Miroseam a flori de primăvară,
Și a dragoste până-n călcâie,
Și-mi șopteai că dragostea omoară,
Iar eu te iubeam din veșnicie.

NR: 15-16(30) 2020 , ISSN: 2668 - 5620


Revistă de Cultură,Artă și Literatură
Apare la Oradea (bilunar/online)
Biblioteca Națională a României, ISSN.2668 - 5620/ISSN-L 2668 - 5620
Înființată în iulie 2019

* DIRECTOR/FONDATOR:Teodor Dume
Accesați prin Google link/ul. https://revistaextemporalliric.blogspot.com/
:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
- REDACTOR-ȘEF, Teodor Dume,scriitor,Oradea/Romania
- REDACTOR, MIOARA BĂLUȚĂ,scriitor, Bacău/Romania
- VERONICA LERNER,scriitor/Canada
ÎN ACEST NUMĂR:
*Nicolae Silade, *Daniel Corbu, *Daniel Luca, *Gellu Naum, * Ionel Bota, * Adrian Lesenciuc, *Ionuț Caragea, *Atila Racz, *Ionuț Calotă, * Teodor Dume, *Ottilia Ardeleanu, *Boris Mehr, *Armanda Filipine, *Teo Cabel, *Ramona Muler, * Nicu Gavrilovici, *Violeta Petre, *Silvia Bodea Sălăgean, *Ella Poenaru, *Lăcrimioara Iva, *Bădescu Alexia, *Costel Zăgan, *Gabriel Stănciulescu, *Ion Lazar da Coza *Alin Claudiu Baciu, *Stanciu Patrick, *Vasile Tirla, *Nelu Cazan, *Jenica Drăgan, *Ileana Vlădusel, *Alexandru Firiță, *Dragoș Vișan, *Anica Andrei-Fraschini, *Katalin Cadar, *Pavel Ilica, *Nela Talabă, *Vasile Chilindic, *Marian Florentin Ursu, *Vasilica Grigoraș, *Vasile ionac, *Ioan Draga, *Vlad Anghelescu, *Cristina David, *Mariana Buzea Daia, *Dan Cășuneanu, *Dan Tipuriță, *Dorina Neculce, *Eugenia Bucur, *Domșa Lucian, *Marin Moscu, *Petre Stoica, *Antin Angelica, *Maria Vasilescu, *Nicole Sere, Eduard Bucium, *Cristina David, *Sebastian Golomboz, *Ionuț Tiberiu Balan, *Traian Abruda, *Oana Frențescu, *Dani Anton, *Radu-Andrei Popa, *Camelia Bot, *Alexandru Berceanu * Marin Rada, *Dumitru Ichim
***GRUPUL ZBOR SPRE ÎNĂLȚIMI,(administrator: Camelia Bot)
- Gheorghe Ungureanu
- Ana Văcărașu
- Fanuța L
- Camelia Bot și Relu Popescu
- Cristina Ghindar Greuraș
- Cristina Tunsoiu (poezia lunii)
ORDINEA ESTE ALEATORIE!
Vă mulțumim pentru colaborare!

Teodor Dume,
Redactor-șef

Alexandru Berceanu: Vremuri colorate

Nu prezintă prea multă încredere
ceasul ce ne deschide ușa
iubito
când moartea bântuie cu paltonul scămoșat
pe la porți.
Numele nostru anonim
nu înseamnă nici măcar o moarte,
suntem ca o amantă cu brațe efemere,
niște nomazi rătăciți în păcate,
cu cetăți păzite de niște irozi
cu paloșe aurite!
Nu prezintă prea multă încredere
iubirea robotică,
cărările răsfirate printre plopi solitari
care
rătăcesc pașii,
și învălue iadul cu lumini de rai
îmbrăcănd iubirea
în cămăși conjugale viu colorate!

Dumitru Ichim: MOUNTSBERG CONSERVATION AREA

(2.)
Se poate să fi fost umiditatea și căldura, dar poate a fost altceva. Matei, ca și mine, e foarte sensibil. Dacă vă uitați în fotografiile lui abundă cerurile și marea. Poate că în subconștientul lui a suferit la vederea gratiilor după care erau puse păsările cerului cele care știu cum miroase hainele lui Dumnezeu - vulturi, ereți, șoimi și ulii cu pene de aur. Chiar și în cușcă nu și-au pierdut demnitatea imperială. În ochii lor a rămas cerul, trist ca un amurg care curge ca un flaut peste rănile noastre nemărturisite. Trecem vinovați prin fața lor de ce au fost în stare frații noștri cu sufletul împăroșat și cu inima plină de viiturile murdare ale stihiilor descătușate. Aceasta este bufnița albă cu penele imaculate ca o rochie de mireasă și aceasta este bufnița încornorată, cum e numită în folclorul american. pentru că are două smocuri de pene răzvrătite pe cap. Uite și vulturul pleșuv! Ori de câte ori mergeam la Toronto când mă apropiam de Milton răsfoiam cerurile inimi mele până îl găseam. Și nu era singur.
Oare ce inimă au oamenii aceștia care comit un act criminal împotriva naturii? Știu ei ce e libertatea? O pasăre, ca una dintre acestea, deși este fratele mai mic al omului ea este cea care deschide cerurile dimineții ca omul să aibă lumină. Ea știe toate scripturile nopții din mozaicul stelelor și știe să zboare tainele adâncului cele de-o ființă cu Marele Abis. Mă uit la acest vultur pleșuv și mă gândesc la fratele lui, condorul din Munții Anzi. Se spune, nu știu unde am citit, că viața condorului este foarte lungă și de multe ori m-am întrebat ce a scris Marele Poet cu psaltirion, acum căteva mii de ani: ”înnoi-se-vor ca ale vulturului tinerețile tale!” Să fi știut oare David cum condorul își înnoiește tinerețile? Când acest vultur al Anzilor îmbătrânește ciocul se îndoaie, ghiarele i se sucesc și astfel nu mai poate vâna cu ele. E pândit de moarte și din cauză că glandele care ungeau penele din cauza bătrâneții au secat și astfel e sortit să moară de frig. Ce face atunci ca ”să-și înnoiască tinerețile”? Se ascunde undeva în munți și își zdrobește ciocul și ghiarele până ce acestea se rup și devin din nou arme bune de vânătoare. Apoi își smulge penele și atunci organismul produce pene noi, dar și glandele care ung penele protectoare de frig încep să lucreze. Din povestirea aceasta înțelegem ca dintr-o fabulă omul care renaște din omul vechi prin post și rugăciune.
Ce e trist este că în fiecare cușcă e numai o singură pasăre. După ce ești întemnițat în cușcă imaginează-ți să fii și singur. un clovn pentru hainele gălăgioase și plictisite. Înainte de a pleca revenim la the golden eagle, vulturul de aur atât de prețuit la indienii de aici, care ca și păsările acestea sunt ținuți în rezervații. Folosit ca simbol al Americii acest vultur cu penele aurii cântărește pe puțin 6 kg, iar lungimea aripilor în timpul zborului sunt de 2 m și ceva.
Am lăsat la urmă o informație care va cutremura pe orice necredincios care spune că nu crede pentru că nu L-a văzut pe Dumnezeu. Vulturul de aur are un văz atât de minunat că poate observa pe un iepure de la o depărtare de 1.5 km. Omenește gândind ar fi ca și cum am citi titlurile din ziarul ”Scînteia” de la o distanță de jumătate de km.

Marin Rada: Un vis

Te-am visat
atât de aproape, mamă,
aveai ochii vii
și părul alb sub năframă .
Am întins mâna
să te ating
dar în locul ochilor tăi
era o imensă câmpie
de frig.
Te-am visat
atât de aproape
de lacrima mea, mamă ...
Dimineața
cineva așezase
la căpătâiul meu
o icoană.

Ionuț Caragea - Aforisme

Cea mai frumoasă amintire pe care o am ca aforist o reprezintă Marele premiu și trofeul "Sapiens Piroboridava" (Ex-Aequo) la a doua ediție a Festivalului Internațional al Aforismului pentru românii de pretutindeni (Tecuci, 4-5 octombrie 2018). Această ediţie a fost cea mai importantă, fiind închinată Centenarului Marii Uniri. În cadrul evenimentului a avut loc festivitatea de inaugurare a bustului eroinei naţionale Ecaterina Cocuţa Conachi – Vogoride, o prinţesă româncă şi o revoluţionară cunoscută pentru activitatea desfăşurată în favoarea unirii principatelor Moldova şi Ţara Românească. Evenimentul a fost organizat de scriitorul Vasile Ghica, fundaţia Pelin şi autorităţile din Tecuci. Preşedintele de onoare al festivalului a fost academicianul Nicolae Dabija.
Este posibil ca imaginea să conţină: text care spune „100 ROMÂNIA 1918 2018 SARBATORIM MPREUNA ROMÂNIA FUNDAȚIA PELIN EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE CREȘTIN EUROPEANĂ Premiul TROFEUL "SAPIENS PIROBORIDAVA" EX-AEQUO Se acordă D-lui, Ionut A Caragea MERITELOR DOVEDITE LA CA RECUNOAȘTERE FESTIVALUL INTERNAȚIONAL AL AFORISMULUI PENTRU ROMÂNII DE PRETUTINDENI. Tecuci, octombrie 200181 Vasile Ghica PRESEDINTE Eugen Doru Pelin FUNDATIA PREȘEDINTE FUNDAȚIA PELIN FRONTIERL ဆη Nicolae Dabija PREȘEDINTE DE ONOARE”
Aforismele distinse cu trofeul "Sapiens Piroboridava":
*
Aforismul este pepita de aur pe care aforistul o găseşte în meandrele inspiraţiei.
*
Piatra lui David a dărâmat un munte de carne. Aforismul poate şi el dărâma un munte de literatură.
*
Pe omul care îşi păstrează caracterul frumos, îl încap toate hainele amintirilor.
*
De ce unii oameni sunt de gheaţă? Fiindcă ei păstrează în suflet statuia amintirii, statuia ridicată din ceara lumânărilor topite.
*
Amintirile – epavele de pe fundul mărilor interioare.
*
Crucile nu sunt decât nişte pansamente puse pe faţa pământului.
*
Când apare curcubeul, Dumnezeu ne aminteşte că sufletul nostru este cea mai frumoasă carte de colorat.
*
Aşa cum se deschide nufărul deasupra lacului, aşa se deschide şi cuvântul deasupra lacrimii.
*
Dumnezeu nu-şi trage niciodată sufletul, îl oferă necontenit.
*
Când Dumnezeu a făcut lumea, cu un ochi plângea, iar cu celălalt râdea. Plângea ştiind cât vom suferi, râdea ştiind că îi vom ţine totuşi de urât.
*
Ca să ajungi la inima femeii, nu ai nevoie de harta trupului ei, ci de harta viselor pe care să le împlineşti împreună cu ea.
*
Fericirea – gaura cheii prin care tragem cu ochiul la ceea ce numai visul poate atinge.
*
Fericirea ţine cât luciul pantofilor. Este lustruită de suflet în fiecare dimineaţă, dar n-apucă să facă doi paşi fără să se murdărească.
*
După zeci de secole şi sute de războaie, oamenii încearcă să perfecţioneze o armă mai rece, mai dureroasă şi mai silenţioasă decât cea care l-a răpus pe Hristos: indiferenţa.
*
Inima îşi face munca silnică în ocnele de sare ale durerilor lăuntrice.
*
Inima este o pioneză pe harta lumii.
*
Inima - o petală căzută din corola unui vis.
*
Dacă oamenii s-ar fi născut cu aripi, ar fi devenit păsări de pradă. În niciun caz îngeri.
*
Cine se trezeşte conştient în zorii suferinţei, ajunge înţelept în amurgul gândurilor.
*
Cât de comode ne sunt vorbele unui înţelept, dar cât de incomod e scaunul pe care el a stat.
*
Înţeleptul vede viitorul chiar şi în spuma valurilor.
*
Aşa cum trece raza de soare prin frunzişul des, aşa trece şi omul înţelept prin greutăţile vieţii.
*
Lacrimile sunt păsări de foc care şi-au pierdut aripile.
*
Luna este ca un ceas fără limbi în faţa căruia îţi poţi petrece copilăria la nesfârşit.
*
Moartea este mult mai greu de cucerit decât o femeie. Dar dacă ai adus-o în pat... va fi mereu a ta.
*
Moartea – pisica neagră ce împinge ghemul de lână albastră prin univers.
*
Zilele negre, nopţile albe – clapele de pian pe care moartea cântă recviemul umanităţii.
*
În viaţă te naşti când răsare o stea şi renaşti când răsare un gând mai strălucitor ca o stea.
*
La poarta nemuririi se sinucide blând iluzia vieţii.
*
Cel mai greu pentru omul care vrea să ajungă foarte sus nu este să înveţe zborul, ci să se desprindă de cei care îl trag mereu în jos.
*
Oamenii – paginile necitite care ajung în biblioteca pământului, fiind devorate de viermii atotştiutori.
*
Omul este un pumn de pământ cu care viaţa şi moartea se lovesc reciproc.
*
Omul este o scânteie prinsă între două umbre: umbra celui ce este şi umbra celui care-a fost cândva.
*
Omul e o sculptură neterminată pe care o finisează sculptorii orbi din adâncuri.
*
Şi omul are două aripi. Una este de pasăre Phoenix, iar cealaltă de Icar.
*
Poetul – pasărea oarbă cu ciocul încovoiat spre propria inimă.
*
Poetul e o pană de înger înmuiată în lacrima cerului.
*
Poezia – trecerea de pietoni dintre viaţă şi moarte.
*
Poezia e plânset dublu rafinat.
*
Sufletul – orga de lumini a trupului.
*
Sufletul este o bicicletă cu două roţi: inima şi creierul. Cândva a avut şi două roţi ajutătoare: mama şi tata.
*
În copacul vieţii, sufletul este o frunză, iar visele sunt nervurile sale.
*
Sufletul este un zmeu cu două sfori. O sfoară este alcătuită din lacrimi, iar cealaltă din vise.
*
Timpului nu-i tremură niciodată mâinile. Îşi plimbă încet bisturiul pe feţele noastre ca un criminal în serie îndrăgostit de arta sa.
*
Umbra trăieşte jumătate din viaţă în afara omului, iar cealaltă jumătate în interiorul lui, respirând vise.
*
Cel mai frumos instrument muzical este universul. Dumnezeu îi reglează corzile prin învârtirea galaxiilor.
*
Viaţa este un muzeu cu oameni de ceară care fug speriaţi de umbre, topindu-se.
*
Viaţa – haina scumpă cusută cu firul amintirilor.
*
Visele sunt genele false ale nemuririi.
*
Ce este visul? Un film al nemuririi developat de suflet în camera obscură a minţii.
*
(Sursa: pagina autorului facebook)

Katalin Cadar: Fug de mine

mi-am surprins oglinda
cum se privea într-un rid
din colțul ochiului meu
stâng,
fără să clipească
vreo secundă
sau să schițeze un gest.
nici măcar nu se încruntă la apariția unui rictus.
parcă –
într-o transă
indusă
de tăcerea zilei,
cu poalele spălate în cenușa
anilor,
ce au ars visele
copilului
adormit sub o umbră
care mă sperie... 


fug de mine.

Aurelian Silvestru, carte: Străina de la Hollywod

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, text
In Colecția ,,Biblioteca de proză” a editurii PRINCEPS MULTIMEDIA Iași, sub semnătura redutabilului prozator AURELIAN SILVESTRU, a aparut romanul STRĂINA DE LA HOLYWOOD.

Pe coperta a IV-a a cărții stă scris:
Promotor al realismului magic și moral, Aurelian Silvestru este unul dintre cei mai reprezentativi și mai citiți prozatori români de azi.
Așa cum afirmam nu de mult, acest scriitor de raftul întâi, aflat la confluența Esteticului cu Eticul și Sacrul, este un moralist născut iar nu făcut, pilduitor ca Esop, șfichiuitor ca înțeleptul Seneca, visător ca Cervantes și mereu în legătură tainică cu divinul. Cărțile sale de proză, între care Templul Bunătății (2005), Cel rătăcit (2009), Pragul (2014), Și tu ești singur (2014) , Îngerii dispar în ploaie (2017), Cavalerul cu aripi de petale (2018) au apărut în tiraje mari și au fost traduse în cinci limbi de circulație.
Străina de la Hollywood, cartea pe care-o avem în față, impecabilă construcție romanescă, este un semnal de alarmă și un îndemn pentru salvarea lumii cât nu este prea târziu. Personajele sunt tineri, puternice personalități, conturate la început din două-trei tușe, printr-o magnetică prestidigitație, îmbogățite apoi prin dialoguri și meditații de jurnal (Felicia, Maxim, Stejar, Floridana, Odesitul, Denis, pictorul Viorel Dumbravă). Acțiunea se petrece într-un mare oraș dar și în catacombele acestuia, unde se pregătesc arme bacteriologice care pot distruge lumea. Romanul dezvoltă o luptă acerbă pentru anihilarea descoperirilor letale ale savantului Nicanor, o luptă împotriva răului, reprezentat de clanul Gigi Bob, Andrei, Titus Vulg.
Ca și în celelalte cărți, în Străina de la Hollywood, Aurelian Silvestru face, cu mijloacele romancierului, o pledoatie pentru încrederea în biruința binelui și a iubirii ca forță motrice a lumii și paravan împotriva răului. Cititorul va fi captivat de dinamismul acțiunii, de dialogurile percutante, de spectacolul aforismelor de învățătură, de imaginile filmice și replicile inteligente, toate acestea semnele și arsenalul unui mare prozator.

Daniel CORBU

Nelu Cazan:***

Dă-ți masca jos
Şi aratăți fața
Nu te ascunde după copac ca un tălhar
Dă-ți masca jos
Ca să simți viața
Şi ce se întămplă-n lume să-ai habar
Nu te ascunde,spune cine eşti
Arată lumii că ai caracter
Şi demonstrează că ştii să iubeşti
Ce te înconjoară,totu-i efemer
Dă-ți masca jos şi nu sta îngenuncheat
Străbunii te privesc din cimitire
Dă-ți masca de pe fața,că-e păcat
Nu asta este legea firi.
Nu te-ai născut cu masca pe figură
Şi nici nu vei pleca în cer cu ea
Nu masca te învață,de cultură
Nevoie azi avem,e altceva.
Dă-ți masca jos,s-o poarte cei
Ce nu iubesc cultura şi pămăntul
Din care s-au născut şi sănt mişei
Şi ne-au implementat cuvăntul.
Scoate din dicționar cuvăntul mască
Şi pune-n locul lui democrație
Pune pe masa ta o sfăntă pască
Şi atunci putem vorbi de omenie.

Alexandra Firiță: Căzătoarele stele

Se făcea tot mai cald între cifre şi coada cometei
se dezlănţuiau căzătoarele stelele
şi ne trezeam lichizi într-o deltă
de unde razele lunii degete argintii
ne pescuiau
albi nenufari plutitori în celeste ape
trecea cum o dungă înnoptată întunecarea
peste turlele cu foame de geometrie
între cifre se făcea armonie
iar coada cometei rasfirată pasăre era
zburatăcind neantul
neplânsă necăzătoare din înaltul
şi noi topiţi în vazduhul
tot mai privire şi mai ochi şi lăcrămi
suntem
căzătoare ploi pe obrazul de var al Lunii.

Ion Lazar da Coza: Rutina rugăciunii

şi azi
ca şi mâine
ca ieri
tic-tacul ceasului de perete e acelaşi
acelaşi e peretele aceleiaşi case
imperturbabil renasc în fiecare dimineaţă
din repetabila zgură a nopţilor-indigo
zilnic mă împac cu mine
întrucât zilnic mă urăsc de moarte
moartea
fiindcă-mi plăteşte săptămânal chirie
mă calcă (să simt că trăiesc) apăsat pe degete
încât dac-aş ţine mâinile pe clape de orgă barocă
aş interpreta dumnezeieşte
toate recviemurile lui Bach
sau poate că ar fi una şi aceeaşi partitură
căci la ce ureche muzicală am
n-aş face diferenţa
cum nu fac deosebirea între tic-tacul de ieri
şi cel de azi al ceasului de perete
deşi ştiu (dar oare de ce nu accept?) că rugina
îi macină sistematic
mecanismul

Jenică Drăgan: Poem întru rostire

Nu mai-e mult și umbre vor urca
peste umerii mei verzi întunecimi
din neștiutele-mi sărate adâncimi
devălmășii de alge și sidefii scoici
unele trăind marea sau nemurirea
lacrimii perlate înecând iole albe la
tâmplă-mi amarate gutui pe valuri
Omenește-mă deci Doamne la soroc
cu-o moarte lină trezire în uitata-mi
iubire dă-mi-o mie ca drept răsplată
înfiorându-mă Și nu mă duce-n locul
cu verdeață ci risipește-mă alene prin
merindele Tale să culeg fetia fierbinte
a Cuvântului să-i aud arzând în friguri
silabele sale și-am să Te iert în noapte
învățând rușinat iar cumințenia țărânei
Așadar îndeasă-mi Doamne în traistă
tainul de soarte dar lasă-mi nestins pe
rugul îndoielilor jarul rostirii caldă vatră
în iarna tăceri Tale de atunci și până azi
Grație impecabilei logici a absurdului în
alveola timpului cineva mă va clona sigur
Ultimul truc menit doar celui ce-a păstrat
visele tuturor nescrise cărări până la capăt!

Atila Racz: Odihnă

Sunt tot mai obosit
Duminica
Parcă si pereții
Parcă si obloanele vechi
Și tabla de pe casă
Și ziua ațipită pe garduri
Culoarea frunzelor
Muntele
Toate par obosite
În ziua de odihnă
Și cui nu-i place
Să bea un pahar cu vin
Sub umbrar
Cui nu-i place să vină
Femeia visată
Să pună pe masă scorușe
Câteva flori de liliac
Iar când mișcă în jur
Să i se vadă puțin din șolduri
Puțin puțin din sâni
Lumina să-i treacă prin rochie
Puțin deasupra genunchilor
Și părul ca un râu negru
Sălbatic
Să-i curgă până pe brâu
Acum în ziua de odihnă
Când bate spre înserare
Și cântecul mierlei
Trece prin frunzișuri
Ca țârâitul ploilor
Acum când mâna ta
Mi se lasă pe umăr
Ca o binecuvântare.

Alin Claudiu Baciu: Cugetările unui prost...

Trag din ultima țigare, așa am învățat că i se spune de pe albumul “Bine ai venit în paradis”, de parcă l-aș prinde pe Dumnezeu de un picior să-l trag în jos și să-i spun: Coaie, trage și tu un fum să vezi ce-i paradisul. Aș fi putut să mă înfrupt de la pieptul diavolului mult mai devreme într-o budă distrusă dintr-un liceu amărât dar am ales să nu, în schimb am dat de nectarul nicotinei la frumoasa vârsta de... oricum rămân la 19 ani pentru totdeauna și am să fiu copil atâta timp cât voi mai avea cel puțin un părinte. Lasă-mă, nu mă necăji cu teoriile tale despre viața ta super sănătoasă și dietele tale, le poți respecta dumnezeiește dacă sufletul tău e făcut pane in căcat! Am să trăiesc cât mai respir, citat din regele Hagi, și nu am să-mi refuz vreun moft. Nu-mi explica mie cât de mult îmi afectează plămânii sau cât de mult mă îmbătrânește, mai mult mă stoarce de viață viața ta lipsită de sens fără vreun țel și fără vreo șansă de a lasă nici cea mai mică amprentă pe pământul ăsta minunat. Chiar acum m-aș răstignii în două cuie, barbă am, plete am, fiul omului sunt, dar mi-e că nu m-aș putea opri din scris. Mai trag un fum în piept și simt cum îmi arde bucata de suflet rămasă în mine, odată expirat fumul îmi desenează chipul muzei mele, da, chiar ea, ea îmi e tot un fel de cancer dacă nu îmi stă pe piele. Uite că găsesc metode să o mai văd, se risipește mult prea repede cu fiecare fum tras și așa mai aprind o țigare. Imi sunt singur de vină că ascult, imi sunt singur de vină că văd si mai ales imi sunt singur de vină că simt. Mai văd vină doar in păcatul buzelor tale femeie de contur divin. Și uite cum ajungi de la o țigare aprinsă la baliverne târzii de vară. Imi spune lumea că sunt pasibil de un iz de artist, eu vreau să reușesc să fiu doar om și mă gândesc doar cum la-ș putea fuma și izul ăsta ca pe ultima țigare din pachet. Mai aprind una că doar nu s-o face gaură în cer și mai trântesc două cuvinte pe un colț de hârtie ruptă din prima partitură cântată de mine, parcă și asta îmi umple mai mult fărâma de suflet, mai mult decât o critică despre trăitul tău sănătos! Dă-mi un foc să nu stai degeaba.
(Sfântu)

Ileana Vladusel: Scrisori pentru mama

fotografia
Ți-a îngălbenit surâsul pe hârtie. Privirea ta senină mă mângâie, bătând in cenușiul din perete. Fragmente deșirate de carpete se leagănă în curentul dintre ușă și geamul înnegrit de la cenușă.
Stau lângă tine chipuri neștiute. În ie și în fotă, o fetiță, poate sunt eu, poate altcineva. E mult prea veche și uzată poza. Pot spera că totuși eu sunt, mititica ta!
Ea, fetița cu privirile semețe, își ține o mânuță prinsă în bete iar alta o păstrează într-un căuș din palma ta călduță. Ascuns, în spate, undeva îndepărtat, îi văd imaginea unui băiat. Cu părul creț, inele castanii și cu priviri ghidușe. Cine-o fi...?
Poate băiatul tău cel mai micuț, acel pe care-atât l-ai îngrijit! Acel ce ți-a lăsat cu-a lui plecare, o aprigă durere! Te mai doare?
Doar o privire de cunoscător mai poate să descifreze chipurile toate. Al tău se recunoaște și așa, cu vălul timpului pus peste ea. Fotografia e atât de veche de parcă din alt ev e în perete!
Așa-i de ștearsă poza! Dar din ea, răzbate viața, viața mea, a ta, a lui și-a celorlalți ce îndepărtați, obiectivul totuși ia aflat.
Un plaț cu pomii îmbrăcați în verde crud, se vede în orizontul acelui timp și fragmentat, șindrila unei case, un zid ce pare că acuma cade și se mai vede o lumină caldă, pe fața ta și-a celorlalți. E vară! Fotografia verii pot să-i spun! Parcă și simt parfumul florilor ce împung cartonul colorat în alb și gri. Răzbate vara în ochii celor vii dintr-o hârtie ruptă! Unde-o fi acel ce-a reușit că mai păstreze un strop de viață într-o poză veche?! A prins în ea, zâmbind copilăria și dulce, duioșia ta, năzdrăvănia băiatului din poză ce ține în brațe un cățel. Ce poză!
Toți cei din poză astăzi au plecat. Doar eu...eu dintre toți mai sunt și azi...
Fotografia asta valorează cât toată vara, cât o viață întreagă! Un colț de cer senin, verdele tot, fragment dintr-o copilărie magică și șters, se vede bătătura largă gloduroasă. Și într-un colț de poză, vechea casă...căsuța mea micuță cu minuni umbrită de lăstarii de aluni, de vrejul de bostani crescut înalt și de porumbul ce-l prășeam cu Dan...
N-aș da fotografia nimănui! Nicio avere nu-i de ajuns să-i pun în ramă argintată chipul tău! Mi- cere câte unul uneori să-și oglindească sufletul în ea. Mi-e frică îți spun drept, să nu mi-o ia! Mi-e teamă când o dau să nu se ducă de pe hârtia veche, vraja! Încă, atunci când o aduc, verific tot! Mă uit la chipul tău, să fie întreg. Dacă de dor și prea multă durere, păstrează un strop duios de mângâiere, o geană caldă sau un colț de cer! Altă fotografie nu mai sper să mai găsesc prin vechile albume. Asta e tot ce mi-a rămas din tine...
Din tine și din tot ce-ai însemnat. Știu că din pieptul meu nu ai plecat dar cânt privesc fotografia veche parcă mă-întorc în timp. Te văd aievea...
Unde-a rămas căsuța, unde-i curtea, unde e dudul-nalt, via și puntea din ramurile pomilor sădiți de mâna ta? Unde v-ați risipit? Unde v-ați dus și m-ați lăsat uitată? Fotografia asta îmi răcorește, rugul nestins al dorului. Vorbește! Iar dorul și durerea mi le simte. Când o privesc, fotografia plânge...
18.08.2020

Ion Lazar da Coza: Barbut


erai doar amintirile tale când ne-am întâlnit
eu coboram dintr-un viitor
incert
dintr-odată
inima a reuşit
să-şi vorbească fără translator
să se vadă fără oglindă
nici măcar nu-şi făcea freza –
era frumoasă aşa cum era…
precum Rimbaud cu mâinile-nfipte în buzunarele rupte ale paltonului
a început să hoinărească
din speluncă în speluncă
și să-şi joace
inexistenţa la barbut
poate că de data aceasta
pierde
Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, cadru apropiat 
(Ion Lazar da Coza va rămâne veșnic în inimile noiastre)

Stanciu Patrick: Apusurile



Apusurile rup zilele în amintiri. Odată cu lăsarea soarelui, noaptea ne fură amintirile și le poartă cu nostalgie prin timp în aerul purtat de vânt, pentru ca de fiecare dată când vom simți mirosul unei seri de vară, a ierbii ude, ori a malului mării, amintirile să reapară.
Pe drumul spre destinația noastră presărăm amintiri ce poartă amprenta sentimentelor noaștre.
Poate că peste ceva timp nu ne vom mai aminti culorile fiecărui apus, însă cu siguranță vom simți același vânt ce ne-a mângâiat obrazul în zecile de nopți de vară și vom retrăi vibrația fiecărui moment întipărit între un răsărit și un asfințit. Oricât de fericită ar fi viața noastră la momentul prezentului, vom simți lipsa unui loc, a unei persoane sau al unui moment în care timp de o clipă, ființă noastră s-a simțit împlinită.
Apusurile sunt frânturile timpului, vestirea unui nou răsărit și ale unor noi amintiri. Umple fiecare moment dintre răsărit și apus. Îmbrățișează, iubește, joacă-te, plânge, călătorește, descoperă oameni și locuri noi și profită de tot ceea ce îți poate oferi ceva sau cineva; citește, învață, râzi, înoată în mare și dormi sub cerul înstelat al muntelui! Trăiește și fii fericit pentru că ceea ce e în jurul tău există! Tot ce a fost nu se va mai întoarce niciodată, iar tot ceea ce va fi se întâmplă acum. Precum fiecare început are un sfârșit, la fel fiecare răsărit ajunge să se sfârșească într-un apus.
Trăiește prezentul înainte de venirea apusului.
(imagine internet)

Nela Talabă: Încă e vară...

Încă e vară, iubite!
Suntem amândoi la o măreață și unică întâlnire:
întâlnirea perseidelor, vise aprinse de îngeri
care coboară din infinite și pline de mister spații,
cu țârâitul greierilor, care urcă din infinite și mistrioase timpuri,
din curgerea miilor de vieți, ale strămoșilor, ale părinților noștri,
din curgerea copilăriei noastre...
Perseidele coboară, țârâitul greierilor urcă
și se întâlnesc în inimile noastre,
se-aștern în noi,
ne-nvăluie ca într-o ploaie cladă de lumină, de sunet, de timp,
în vara ce încă mai e,
iubitul meu!

Pavel Ilica

Clepsidre tainice trec -
marea e sub cod de furtună
pe țărm pescărușul
sub coasa albastră
a lunii septembrie

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10