m-a strivit și nu-și mai ridică greutatea de pe degetele mele.
Simt cum îmi cresc rădăcini cuprinzându-i temelia.
Seva istoriei îmi electrifică venele.
Miile de săruturi, gemetele muribunzilor,
rugile aproape de transă respiră prin mine,
îmi cer glasul.
Inima mea donează căldurā pietrei,
trupul mi-e granit viu.
Din ochii mei corabia de robi își scufundă ancora în zid.
Sub rana istoriei mă pietrific.
Raniții mă pipăie,
buze vinete și mute, glezne roase,
brațe de lemn, obraji uscați, priviri depresive mă caută.
Puterea nu stă ascunsă-n istorie.
Speranța-i o rocă rece.
Aș striga din toate veacurile dacă viitorul ar avea urechi.
Din piatră nu răsare nimic.
Deschid porțile simțirii...
țipete fara chip mā strivesc în goana lor.
Închid ochii.
trupuri biciuite mă răstignesc în propriul meu glas.
Ard...
...Nu, moartea nu a fost reală, moartea nu are glas!
Sunt mult prea tânăr,
noi vom fi mereu tinerii lumii, moartea nu există!
Dați-mi bucurie, dați-mi joc , moartea nu există!
Chipuri contorsionate cer prețul conștiinței.
Durerea nu poate fi reală!
Îmi pun mâna la ochi,
îmi smulg rādācina, răstorn temelia zidului,
...moartea nu există, biciul nu există,
noi suntem oameni, oameni...
Pietrele n-au învățat să păstreze un secret.
(din volumul O altă Romă)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu