George Pașa: Tu ești forma în care sufletul se înțelege pe sine

(poem eseu)

În ce formă să te cânt, suflete al meu?
Cuvintele aureolate de istorie,
vegheate de spiritul bun
sau abia născute din spuma zilei,
cuvintele moarte spre-a învia
când toate sufletele au să se ridice din mormânt
întru slăvirea ființei celei eterne,
cuvintele-bulgări căzute pe morminte de eroi
sau alte și alte cuvinte,
toate acestea n-ar fi prea sărace
ca să exprime fidel spaima de neant,
bucuria existenței finite
dincolo de lucruri și dincolo de sine,
tristețea că eu nu a putut deveni tu
și nici tu să devină eu,
dincolo de iluzia unei întoarceri în trupul cuvintelor?
De te-aș cânta, bunăoară, din liră, ca aezii cei de demult,
ori ca Orfeu spre-a îmblânzi pietrele, să-ți zic:
„Spune, suflete al meu, pe ce cărări să apuc,
pe care dintre corzi s-o ating mai tare,
ca ea, la rândul său, să atingă alte suflete, să le facă mai bune?”
Asimilăm și asimilăm zeci de istorii,
dar niciuna nu ne-ajută să spunem ce e omul.
Să te povestesc, suflete al meu, în versuri romanțioase, precum trubadurii de altădată? Dar ce-i de povestit, suflete? Oare tu poți fi povestit? Poți vorbi de o rană, de aceeași veșnică rană, grație unei metafore tocite, fixate cu aceeași nebună săgeată. Poți purta, permuta, transfera, vântura, îngroșa, îngrețoșa aceleași cuvinte, poți lăsa cu gura căscată, poți enerva, transfigura, înlemni, alinta, bucura, înduioșa et caetera. Și sufletul se va-ntoarce în sine, fără să-ți mai spună măcar: „Ași! tu nu vorbești despre mine, nici măcar pentru mine, nici măcar pentru tine, nici măcar pentru sine. Dumnezeu știe ce vrei să spui, poate că vorbești de vreun cui, de vreo halebardă, poate chiar de vreo paradă. Poate că îți tremură cuvintele și mereu îți scapă. Poate că poate, iar și iară.”
Să ne-ntoarcem la moderni, suflete al meu! Doar ce apucăm să zicem „modern”, și modernitatea deja a trecut. Nici măcar nu devine mit, ci, mai degrabă, un fel de modă retro. Veșnica ipocrizie a modernului: te simți agasat de mode, le persiflezi, însă copiezi, voluntar sau nu, modele, faci paradă de modă, inventezi mode, pui filtre înainte de a deschide robinetul cuvintelor, epatezi, cenzurezi, mimezi, încondeiezi, filigranezi, derealizezi, destructurezi, restructurezi, desfigurezi... Oricare transfer de sens devine anacronic. În locul figurilor de stil, îți place să te spargi în figuri.
Sufletul nu poți să-l scrii, să-l descrii, să-l povestești, să-l fotografiezi. Deși el e atât de simplu. Să-l înțelegi: iată visul!