În amintirea unui mare poet: Viorel HORJ

(unul dintre cei care, de mai bine de 50 de ani, m-au îndrumat pe drumul literaturii!.
Veșnice mulțumiri și Odihnă veșnică!)

FRUNZE
autor: Viorel Horj

Sosește toamna ca un calambur
De frunze scuturate din azur
Parodiind cu foșnet ofticos
Toți arborii din Țările de Jos.
Țărâna gra și zările caduce
Și-așează suferințele în cruce:
Când frunza moartă cade cu temei,
Se-nalță un oftat în locul ei.
Far, poate, aceste "semne" cu nervuri
De drumuri către-ntile păduri
Sunt semnele trimise val de val
De-un Dumnezeu mereu inactual.
" Mesajele" lui verzi, cândva prospere,
S-au veștejit și s-au pierdut prin ere
Pătrunse de-ale timpului torente
Ajung acum pe glie - pergamente.

(sursa: revista Familia,nr.9/septembrie 1994)
***
Profesor, scriitor, publicist. Născut în Drăgăneşti, judeţul Bihor în 25 aprilie 1942 - Încetează din viaţă la 8 iulie 2004, fiind înhumat în cimitirul din localitatea natală. El mărturiseşte “Sunt bihorean prin naştere şi tot fiu al locului am rămas, chiar dacă soarta m-a purtat “pe atâtea căi răzleţe”. De fapt peregrinarea mea prin lume m-a confruntat mereu cu vatra de obârşie. Oriunde m-aş fi aflat (în ţară sau dincolo de graniţele ei) o voce tainică, un duh al pământului îmi şoptea în ureche că n-am nici o şansă să mă “fixez” în altă parte. Zborul de la cuib nu mi-a fost îngăduit decât pe mici distanţe. Cum adică? Iată! Am făcut clasele elementare şi medii în aceeaşi instituţie, Liceul “Samuil Vulcan” din Beiuş... Apoi am devenit student al Universităţii din Cluj. După absolvire m-am întors la liceul pe care-l terminasem cu 5 ani în urmă, printre foştii mei dascăli, acum colegi. Deci tot aproape de casa unde am văzut lumina zilei. Micile “valuri culturale” pe care le-am iscat în oraşul cu tradiţii ilustre... aveau să mă poarte la o distanţă ceva mai mare de “cuib”, în centrul regional Oradea: nu mai departe de 67 km. Acolo aveam să rămân definitiv într-o instituţie pe firma căreia scria şi “Cultură” printre altele. Dar, abia ajuns aici, a început să mă bântuie nostalgia întoarcerii. Cum drumul real dar şi ireversibil spre locul natal nu mai era posibil, am încercat să durez un altul, pavat cu himere şi ficţiuni. Călătoriei “în spaţiu”, i-a luat locul cea “în timp”. Drumurile prin memorie mi s-au strâns toate, ca într-un ghem, în trei cărţi (printre altele) Muntele acvilelor, Vestitorul din amurg, şi Calul troian: poezie, proză, memorialistică, roman. Toate dar absolut toate, cu rădăcini adânci în vatra de obârşie. În sfârşit, puteam să spun, cu întreaga mea fiinţă, că mă aflu acasă. Personajele şi întâmplărilor cărţilor menţionate au suportul real în lumea revolută a satului meu. Satul se numeşte Drăgăneşti... “