Ieri a fost o zi strașnică, am împlinit patruzeci și opt de ani, habar n-am când au trecut, doar ce am stat pe balcon sau la fereastră și m-am trezit cu dureri de spate și genunchi, port ochelari de 2 care îți explică și cuvintele dacă le vezi mai mari, seara înainte de culcare apare o femeie care îmi spune "te iubesc", când nu apare înseamnă că io nu sunt acolo, între timp am scris niște cărți unde biografismul se îmbibă într-un imaginar plauzibil, nicio șansă de Nobel, nu știu de ce mi-a plăcut atât de mult "Nobel contra Nobel" a lui Ulici, poate că îmi lăsa o speranță, "lasciati fuori ogni speranza", și cum nu s-a ales nimic de capul meu mă resemnez victorios, nu e vina mea că "viața e grele", numai că anii s-au scurs și mâine-poimâne fac cu noroc cincizeci, adică am deja o jumătate de secol de visare fără obiect, să zicem că asta e partea nasoală a traiectului de până acum, partea bună ar fi că am un incredibil chef de viață, culmea, cu cât se scurge nisipul din clepsidră ai tot face minune după minune, de exemplu, să învăț neerlandeza, nu știu la ce mi-ar folosi dar cine știe, altă trăsnaie, să depun un proiect de lege prin care scriitorii să ia masa la restaurant și să vadă capitalele lumii plătind cu bucăți de proză sau poeme consacrate, tot de "partea bună a vieței" sunt nenumăratele semne de prietenie de la oameni mari, că e mare lucru când se uită cineva la tine, și chiar dacă nu ajungi la fel de mare cât ei, tot te bucuri că ai stat la masă cu un "om mare", el îți dă din aura lui și adormi mai liniștit, "poate că într-o zi...", și atunci mâzgălești foaie după foaie, oh, de multă vreme nu mai cred în ciornă-ciornă, până și în cărțile cu cerneala veche de un veac se pot opera mici corecturi, întotdeauna "versiunea ultimă" rămâne himera scriitorilor, și tot din partea bună fac parte bucuriile confraților pentru modul tău de a vedea lumea, suntem o familie unită și nu avem cuțitul în spate, în naivitatea mea am crezut tot timpul că omul care scrie cărți e la fel de bun precum opera sa, uite că eu-s al naibii de rău cu mine, mă pedepsesc crunt pentru uimitoarea mea ignoranță, mănânc o dată-n zi și pierd ore întregi rotunjind augusta sferă a nimicului, nu mai vreau Nobel dacă strugurii sunt atât de sus, mai bine sap pe dedesubt o nișă și-mi dorm vecia încă din timpul vieții, apoi e atât de bine aici că și vremea s-a oprit, degeaba scrie acolo câți ani am dacă mintea mea de "perpetuu adolescent" sfidează trădarea trupului, nu-i totul pierdut când ai pierdut totul și te poți îngropa de viu în viitor, o scânteie, un declic al memoriei și conducta se sparge, nimeni nu vrea apă în șoșoni, atunci vor veni să o schimbe, numai că tu ai săpat foarte adânc, pentru a da de ea vor trebui să sape măcar atât cât ai săpat tu, asta durează și poți încrucișa mâinile în pace, până atunci apa băltește și copiii se dau în bărci, pescarii înșfacă somnul cel mare și lumea acceptă că locul apei e acolo unde e, niște poeți au făcut canalele din Veneția, Bruges și Amsterdam, singura unealtă pentru a săpa e inima, se zice că trebuie "să pui suflet", pui, dar când lași inima ca o punte peste orice hău se numește "sacrificiu", cuvinte mari, "și ce ai sacrificat tu, Liviu Ofileanu?", îl întreb zeflemitor, "păi...", și cum nu știe să răspundă ia o foaie și scrie: "viața personală", adică l-a citit pe Stănescu, romantism, bizarerie și abstracțiune, "dar medicul, pompierul și pilotul de avion, ei ce sacrifică?", aici l-am făcut să tacă, când tace e și mai pedant, cică "gândește" și revine mai târziu, adică "imediat, doar să recapitulez ziua de ieri", și se apucă să îndruge verzi și uscate, cică ieri a fost ziua lui și s-a simțit un pic abandonat, "nu abandonat, ci singur-singur, chiar și fără mine", îi reproșez numaidecât afectarea și-l îmbrac în salopete, îi pun rucsacul în spate și de la șase fix îl scot din casă, merge mai repede să gândească lângă poarta atelierului la ce se va gândi astăzi, acolo uită la ce se gândea și aprinde o țigară, se așază pe prima treaptă a unei scări din beton, își ține capul în mâini și când apar colegii lui îi iau locul instant, spun de vreo zece "bonjour, ca va?", și răspunsul e mereu același: "ca va!", deși uneori ar fi un "ca va pas", cu sau fără sedilă, că ortografia limbii franceze e atât de precisă și inutilă dacă-n vorbire nu apar toate literele, acum scot la iveală muncitorul din mine, gata de rupt oasele și îndoit șalele, acum îmi iese apa din cap descărcând-încărcând camionul, totul până pornim la drum, când văd peisajele Belgiei bestia se evaporă, stă pe locul meu acel plăpând cu ochelari și scrie fără stilou în minte: "Courcelles e un
orășel situat la zece minute de aeroportul din Charleroi, Courcelles m-a uimit din mers, fiind ridicat pe o colină străzile urcă și coboară vâslind cu cele două rânduri de case tradiționale, specificul belgian e reperabil pretutindeni, fie că vorbim de casele cu camere cât cutia de chibrituri (până la etajul trei maximum), fie că între acestea se pot vedea cele cu o ușoară influență britanică, camere mari și lungi de tip vagon, accentul căzând pe nevoia de spațiu, în curțile largi se lăfăie verdele ierbii tuns asemenea gazonului de fotbal, explicația e simplă, flamanzii au vână germanică și caută confortul garantat (de aici căsoaiele cu grădini somptuoase), pe cand belgienii sunt mai flexibili și se mulțumesc cu labirintul camerelor pline de holuri și scări interioare, așadar, disciplina flamandă merge ca nuca în perete cu sângele latin, dar conviețuirea e posibilă fără prea mari incidente, toți sunt belgieni în acte deși fiecare înțelege altfel "a fi belgian", deci, azi-dimineață am ajuns la o căsuță căreia îi trebuie un acoperiș nou, lucrul începuse acum o săptămână și de astăzi am început montarea țiglelor, și era o căldură acolo sus că m-aș fi dezbrăcat de piele, eram patru inși, au mai rămas trei, unuia i s-a făcut rău și s-a dus la spital, poate să fie inima, ne-am luat atunci cei rămași inima în dinți și am lucrat și pentru cel absent, când ai de lucru și vremea zboară, iar când ai de lucru de nu te mai vezi se și face ora șaisprezece, colegii mei se duc să uite de șantier, eu rămân să uit de șantier la atelier...", exact cum ziceam, totul e să pui inima înainte, atunci ieși victorios când îi bucuri pe alții.
Redacția Revistei Extemporal liric îi urează un călduros:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu