Amalia Achard: Eu, omul

Eu mă sfădesc, vulgară, cu gândurile mele
şi liniştea de-afară mă ceartă c-o-ntrerup
când lumea asta pusă aşa frumos sub stele
îşi trage noaptea caldă de vară peste trup.

Şi-atuncea tac umilă în faţa măreţiei -
căci ce sunt eu în lume ca să mă cred ceva?
Nimica nu mai cuget, şi pradă cad beţiei
de-a şti că sunt infimul unui sublim, cumva.

Şi lunii-i zic: stai, lună, cu mine-n astă noapte
şi spune-mi, cum vezi omul din cerul tău, mereu,
îl vezi hidos cum este la suflet şi în fapte,
sau cum se vede el - un sfânt frumos, un zeu?

Şi ierbii-i zic: stai, iarbă, cu mine şi veghează
şi spune-mi fără jenă, ce crezi tu despre om?
Când el, doar cu venin pământu-ntreg tratează,
cum poţi rămâne moale sub pasul lui diform?

Un fluture, pe lampă venind să-şi ardă-aripa,
cu mâna îl alung şi-ntreb aşa-ntr-o doară:
dar tu, efemeridă, în viaţa ta cât clipa
avut-ai timp să suferi de-a omului ocară?

Şi nimeni nu-mi răspunde, că toate-s îndeajuns
de sus de-orice întrebare ce-mi vine mie-n gând
şi cosmosului însuşi nu-i pasă de răspuns
şi-n noapte, ruşinată, eu, om, adorm plângând.