La ceas Aniversar:
DESPRE ABSURDUL COTIDIAN ŞI AVATARURILE INFERNULUI MIGRATOR
Trebuie să spunem de la început ceea ce nici câţiva critici adevăraţi şi nici fantoşele critice, care bat mingi de cârpă prin literatura de ieri şi de azi, nu se grăbesc să afirme: Gellu Dorian este un reper în poezia română de azi. De la debutul său cu volumul Poeme introductive (Ed. Junimea, 1986) şi până la Cafeneaua Kafka (2003) sau la Infernul mogrator, Elegiile de la Dorweiler şi Abatorul umbrelor (2018), acest poet cu o figură de haiduc din munţii Bucovinei, îmbărbit şi înăsprit în labirinturile propriei singurătăţi, a construit un univers liric cu totul şi cu totul original, la care ne invită ca într-o corabie cu douăzeci şi patru de pânze şi vânt prielnic la pupa. Afişând o conştiinţă tragică a vieţii, Gellu Dorian crede în poezie ca într-o salvare fiinţială. „Poezia va învinge tot ceea ce pe tine te-a învins”, spune poetul, convins fiind că „în poezie călătoresc cele mai frumoase femei” şi că, în realitate, „ce spune fulgerul nu e nimic / pe lângă ce spune cântecul tău de dragoste”.
Având credinţa că existenţa lumii şi chiar esenţa lumii stă în cuvânt, poetul încearcă să-şi construiască o lume cu totul a sa, un univers bazat pe limbaj. „Ochiul de hârtie” al poetului veghează. El ştie că „nimic nu poate exista în afara limbajului”. Sintetizând, am spune că există o realitate a lumii, în care e aruncată fiinţa şi o realitate poetică, magică, ideală, care poate deveni autarhică, realitatea salvatoare în care omul poate locui poetic. Pentru că în cea dintâi realitate, guvernată de legi sociale dure, fiinţa este sfâşiată, fragmentată, agresată. Realul ideal al locuirii poetice propune Gellu Dorian şi totul porneşte de la Cuvânt: „Încep a da nume lucrurilor, ele prin mine numindu-mă”. Cuvântul nu e ales la întâmplare. Iată şi translarea primei realităţi în cea propusă de poet: „A trebuit să aştept până când cuvântul să nu poată fi / numai o aritmetică învăţată / cu rigoarea nisipului: urme uşoare de apă, de peşti, valurile, mersul pe ape”. De-abia acum se poate porni în căutarea Marelui Sens, cu condiţia ieşirii din sine: „toate se roteau într-o nebuloasă oftatul meu rezumând / neputinţa cu care începeam a fi/ ieşit din sine nu mai eram întru totul decât puţinul pe care-l spuneam /sensul minor al cuvântului/ avântul secat/ elanul abulic,/ neputinţa, vai, neputinţă a neputinţei” (am citat din Întâia elegie către Rilke).
Acompaniat în căutările sale de Rilke, poetul german luat drept spadă şi scut, Gellu Dorian îşi începe discursul purificator: „Ca mâna într-o mănuşă, în realitate / mă suprave-ghez şi zic: în tot e un sens al fiinţei, în / fiinţă e un sfârşit a toate. / Cât un fir de nisip mă alătur celor ce privesc prin cuvinte.” (Bis sau revenire asupra unor aspecte poetice ale genezei poemului). Încep interogaţiile, încep convulsiile, experienţele confuze trăite într-o realitate agresivă. E numai o părere că livrescul alungă lui Gellu Dorian biografismul. Gellu Dorian este un apostol al confesiunii (confesiune care dă carnaţie poemului) şi elementele biografice alunecă pe nesimţite în poem, luând un uşor aer mitologic, creând şi aruncând în faţă un personaj cu existenţă poetică, încercând să fondeze o morală. Fără a fi un tratat liric de ontologie şi morală socială, întâlnim adesea în Elegiile după Rilke destule aforisme, versuri sentinţă sau chiar rostiri de răstire şi lovituri cu metafora-n coastă pentru calea de urmat spre trăirea poetică a celor ce s-au lăsat locuiţi de „infernul migrator”. Infernul migrator este, de altfel, şi titlul unui volum publicat în 1997 de Gellu Dorian. Nu vom încerca decriptarea acestui titlu frumos, simbolizator, cheie a unei metafizici descifrate de noi atunci când luam în discuţie Infernul discutabil. Artileria grea a acestei cărţi e un poem dramatic, desfăşurat după model antic, în care vorbesc pe rând personajele disperate ale unor timpuri la fel: Autorul („căutând prin nimicuri cu migala poemului, mă neglijez pe mine însumi”), O voce, Pepelea, Omul Răului, Don Quijote rănit, Contabilul (toate ca alter ego-uri ale Autorului) şi mereu Corul (antic!), care întăreşte şi îmbogăţeşte rostirile celorlalţi. În Infernul migrator, singurul poem care poate concura Elegiile scrise de Gellu Dorian cu Rilke şi fără Rilke, lumea nu prea are sens. Zice poetul, prin intermediul Corului final: „Nimic însă nu bănui, că în dosul nimicului / mulţi se zbat de fericire şi uită / câtă risipă de sens / şi câtă neîmplinire zidesc?” Chiar dacă vorbeşte despre sens, despre absurdul existenţei, despre limită, geneza poemului, sau despre dragostea cântată când „cerul se face mormânt al privighetorii”.
Gellu Dorian probează o ceremonie personală a poemului, o farmazonerie şi un fast autentic, care cuceresc la lectură. Uşoara prolixitate a textului liric, la autorul Elegiilor după Rilke (1993), dar şi a profundelor şi pe nedrept atât de puţin comentatelor cărţi Singur în faţa lui Dumnezeu (2002), Poetul - poem jurnal (2011) şi Cafeneaua Kafka (2003), Gramote (2020) vine, probabil, din dorinţa autorului de a oferi întreaga magie, de a spune totul. În ce ne priveşte, aşezăm pe acest poet grav, profund, metafizic, apostol al migalei şi al dezmăţului ideatic, în prima linie a generaţiei ‘80. Intertextualitatea, autoreferenţialitatea unui consecvent constructor de univers liric, ludicul, biografismul fragmentar îşi află locul în cărţile sale, ca şi livrescul, trăsătură definitorie a acestui poet de excepţie.
Și din partea Redacției Reviste Extemporal liric;
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu