dau la o parte ecranul negru din marginea orei
transparența gândului sihastru
devine galbenă sărutând copacii fără frunze
din ochii șarpelui ies metafore
tulburându-mi ziua deschisă devreme
femeile în negru coborâte-n genunchi
ridică mătănii în fața catedralei
ce se rotește între pământ și cer
soarele respiră
timpul fuge
măștile cad
strada merge anapoda purtând cenușiul mulțimii
în sensuri diferite spre nimicul vopsit în albastru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu