Daniel Luca: Lacrimă și zâmbet, de Ionel Aurel Simu

 (Ionel Aurel Simu a plecat să scrie din înalturi ... Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în tihnă!)

Zâmbetul lacrimilor

Atunci când am scris despre primele două volume de versuri semnate Ionel Aurel Simu (Amurg fără mine și Striviți de destin), afirmam că autorul lor este un romantic întârziat. Prezentul volum, Lacrimă și zâmbet, nu face decât să confirme acest enunț.

O atmosferă eminesciană plutește peste versurile cuprinse aici, iar întâlnirea cu Mihai Eminescu este cât se poate de firească („Aseară-n parc, pe o bancă, / m-am întâlnit / cu domnul Eminescu. / Scria ceva de dor / pe-un carnețel, / sub teiul secular / de la Copou” – Sub teiul din Copou).

Iubirea este atotputernică. Iubirea de neam, țară și limbă (recunoscută de universul întreg, precum în momentul Marii Uniri: „A fost o zi / când cerul și pământul / s-au întâlnit / la Alba în Cetate” – Dor de Unire), de familie (părinți, bunici), de femeia îndrăgită, de natură, de Dumnezeu.

Sentimentul iubirii împlinite este covârșitor, nimic nu-i poate rezista („Dar ești de mult / femeia vieții mele, / ce-a risipit / tăcutele-mi dureri” – La multe primăveri...), fiind un adevărat balsam pentru suflet, dar și o capcană pentru timp („o zi e mai de preț / decâ o viață, / când simți că ești iubit / și când iubești” – Nu risipi iubirea!).

Momentul plecării, al depărtării, al despărțirii este dureros și lasă urme adânci („Mă sting încet, / gândindu-mă la tine / și tot murind, / în șoaptă te tot strig” – Te strig). Locul iubirii este luat acum de singurătatea așteptării („Și frunze cad, / acoperind cărarea, / iar eu privesc stingher / spre nicăieri / și tot aștept... / și, lăcrimând, zâmbesc” – Lacrimă și zâmbet). Totuși, zâmbetul se așază pe buzele lacrimilor, fiind dătător de speranță spre o unire a singurătăților („Ai vrea să împărțim / singurătatea, / ca pe o pâine neagră, / nedospită / și-apoi flămânzi / să ne-nfruptăm la cină, / din acrul-dulce / ca dintr-o ispită?” – Strop de soare).

Totodată, iubirea adevărată nu se sfârșește odată cu trecerea în veșnicie, sălășluind atât în sufletul celui plecat, cât și în inimile celor rămași în urmă („Dar dacă, totuși, / m-ați iubit vreodată, / aduceți-mi în dar o floare / și așezați-o ca un bun rămas / peste lăcașul meu de veci”; „Să uit că sunt / în lumea fără lacrimi, / când fără pomeniri / sau parastas, / vă veți gândi / din când în când la mine / și-atunci, pe-ascuns, / o lacrimă să-mi cadă, / pentru acei ce v-am iubit / și ați rămas” – Din lumea fără lacrimi).

Cu bune și rele, cu bucurii și amăgiri, viața merită și trebuie trăită („Uitarea nu m-ascultă, / le voi păstra pe toate / cum au fost / și voi plăti / preț timpului trecut, / ce l-am trăit / iubind fără de rost” – Prețul timpului trecut), cu rătăcirile inerente, dureroase pentru cei apropiați („Și mame triste / plâng în veșnicie, / privind cum ducem / viața pe pământ” – Ecouri cu fiori), dar care, încetul cu încetul, aduc apropierea de Dumnezeu. Conștientizarea greșelilor făcute sporește credința și învinge răul interior („Oprește, Doamne, / timpul care zboară / și lasă-mă / să mai trăiesc un pic, / măcar atât / cât să îți cer iertare” – Zbor spre cer).

Poezia este leac pentru suflet, este un liant între oameni, între oameni și natură, între oameni și Dumnezeu, între cer și pământ („E o minune / când alinți prin versuri / o inimă / ce-așteptă mângâiere, / să râzi cu ea / când viața îi zâmbește, / să plângi / când este plină de durere” – Talentul de a fi antitalent).

Unor poeme (precum Primul fulg, Nu vei ști..., Nu înțeleg, Tu și eu) le lipsește luciul, și chiar dacă este prezentă și diluția, mesajul de iubire și speranță ajunge întotdeauna la cititor.

Daniel Luca