Lacrima lui Dumnezeu (Dumnezeu aplecat peste o carte) „Dumnezeu/ tăcut ca o lacrimă mă privea...”
Al doilea
poet ales de noi - poate nu tocmai la întâmplare – este Teodor Dume, cu volumele Moartea din vis (ed. Pim, 2020) şi Dumnezeu tăcut ca o lacrimă(aceeaşi editură – acelaşi an). Un poet religios autentic şi de mâna întâi. Pentru că editurile nu specifică şi luna, numai după data dedicaţiilor – martie şi septembrie – ne-am putut da seama de ordinea apariţiilor, dar cele două cărţi au reprezentat pentru noi un material de investigaţie preţios. Din prima, ne-au atras atenţia titlurile: Mă rog lui Dumnezeu să mai aştepte, Ca între Tată şi Fiu, Dumnezeu e acasă, Doamne, de ce nu mai am timp. Există doar oameni şi un singur Dumnezeu, Nu toţi oamenii locuiesc în Dumnezeu, Câteodată şi Dumnezeu rămâne singur... Iar din următorul: Dumenezeu tăcut ca o lacrimă, Încă o zi de la Dumnezeu, Un Dumnezeu personalizat, Tu şi Dumnezeu, Eu, Darul lui Dumnezeu, La cină cu Dumnezeu, Oglinda din lacrima lui Dumnezeu, Când somnul lui Dumnezeu cutremură, Eu şi Dumnezeu sub acelaşi cer, Te vei întoarce la fel ca şi Dumnezeu, Învaţă să plângi, mi-a spus Dumnezeu... (Vă daţi seama că, luând în seamă doar aceste titluri, şi amintindu-ne că cei mai mulţi poeţi se cam feresc să amintească măcar în poemele lor Numele lui Dumnezeu, Teodor Dume se recomandă cu prisosinţă ca un poet religios!) Dar să considerăm nu doar „coaja”, ci şi conţinutul, miezul acestor poeme. Poetul identifică şi adoră, nu un zeu general(izat), ci Un Dumnezeu personalizat: „şi mai ştiu că nici un îndulcitor nu îndulceşte/ aşa de tare precum credinţa şi/ lacrima lui Dumnezeu” (Un Dumnezeu personalizat). De asemenea, el îşi imaginează cu succes Ultima zi pe pământ: „azi nu mai am nevoie de apă/ şi nici de mâncare/ o să adorm flămând... voi cerşi la uşa lui Dumnezeu/ nu apă nu mâncare/ ci puţină dragoste şi îndurare”; „la poarta la care voi ajunge/ unde oamenii se dezbracă/ de păcate şi de lume/ mă va primi Dumnezeu...” „Dumnezeu se scarpină în barbă/ mă întorc şi îl rog/ să mă mai lase o zi/ mă priveşte şi tace...// de sub privirea lui blândă/ ţâşneşte o lacrimă...” (Oglinda din lacrima lui Dumnezeu). Dar iată că... „Dumnezeu e acasă” – poem în care este evocat, voalat, hypostasul Fiului: „mi-ai spus că Dumnezeu/ a murit strivit de întuneric/ şi nu te-am crezut/ mult mai târziu/ mi-ai spus că/ Dumnezeu a înviat (s.n.)/ şi te-am crezut”; „acolo unde am vrut să ajung/ şi nu am ajuns/ cineva cotrobăie/ sub albastrul decupat/ se vede Dumnezeu aplecat peste o carte...” (Doamne, de ce nu mai am timp). În succesiunea generaţiilor, pe pământ există mai mulţi oameni - creatură - şi un singur DumnezeuCreator: „Adevărul e că oamenii nu mor/ ei sunt ca nişte trepte/ pe care călcăm/ şi ne înălţăm/ unul peste celălalt...”; „există doar oameni şi un (singur) Dumnezeu/ care din propria lor suferinţă/ şi-au modelat chipul de lut” (Există doar oameni şi un singur Dumnezeu).
poet ales de noi - poate nu tocmai la întâmplare – este Teodor Dume, cu volumele Moartea din vis (ed. Pim, 2020) şi Dumnezeu tăcut ca o lacrimă(aceeaşi editură – acelaşi an). Un poet religios autentic şi de mâna întâi. Pentru că editurile nu specifică şi luna, numai după data dedicaţiilor – martie şi septembrie – ne-am putut da seama de ordinea apariţiilor, dar cele două cărţi au reprezentat pentru noi un material de investigaţie preţios. Din prima, ne-au atras atenţia titlurile: Mă rog lui Dumnezeu să mai aştepte, Ca între Tată şi Fiu, Dumnezeu e acasă, Doamne, de ce nu mai am timp. Există doar oameni şi un singur Dumnezeu, Nu toţi oamenii locuiesc în Dumnezeu, Câteodată şi Dumnezeu rămâne singur... Iar din următorul: Dumenezeu tăcut ca o lacrimă, Încă o zi de la Dumnezeu, Un Dumnezeu personalizat, Tu şi Dumnezeu, Eu, Darul lui Dumnezeu, La cină cu Dumnezeu, Oglinda din lacrima lui Dumnezeu, Când somnul lui Dumnezeu cutremură, Eu şi Dumnezeu sub acelaşi cer, Te vei întoarce la fel ca şi Dumnezeu, Învaţă să plângi, mi-a spus Dumnezeu... (Vă daţi seama că, luând în seamă doar aceste titluri, şi amintindu-ne că cei mai mulţi poeţi se cam feresc să amintească măcar în poemele lor Numele lui Dumnezeu, Teodor Dume se recomandă cu prisosinţă ca un poet religios!) Dar să considerăm nu doar „coaja”, ci şi conţinutul, miezul acestor poeme. Poetul identifică şi adoră, nu un zeu general(izat), ci Un Dumnezeu personalizat: „şi mai ştiu că nici un îndulcitor nu îndulceşte/ aşa de tare precum credinţa şi/ lacrima lui Dumnezeu” (Un Dumnezeu personalizat). De asemenea, el îşi imaginează cu succes Ultima zi pe pământ: „azi nu mai am nevoie de apă/ şi nici de mâncare/ o să adorm flămând... voi cerşi la uşa lui Dumnezeu/ nu apă nu mâncare/ ci puţină dragoste şi îndurare”; „la poarta la care voi ajunge/ unde oamenii se dezbracă/ de păcate şi de lume/ mă va primi Dumnezeu...” „Dumnezeu se scarpină în barbă/ mă întorc şi îl rog/ să mă mai lase o zi/ mă priveşte şi tace...// de sub privirea lui blândă/ ţâşneşte o lacrimă...” (Oglinda din lacrima lui Dumnezeu). Dar iată că... „Dumnezeu e acasă” – poem în care este evocat, voalat, hypostasul Fiului: „mi-ai spus că Dumnezeu/ a murit strivit de întuneric/ şi nu te-am crezut/ mult mai târziu/ mi-ai spus că/ Dumnezeu a înviat (s.n.)/ şi te-am crezut”; „acolo unde am vrut să ajung/ şi nu am ajuns/ cineva cotrobăie/ sub albastrul decupat/ se vede Dumnezeu aplecat peste o carte...” (Doamne, de ce nu mai am timp). În succesiunea generaţiilor, pe pământ există mai mulţi oameni - creatură - şi un singur DumnezeuCreator: „Adevărul e că oamenii nu mor/ ei sunt ca nişte trepte/ pe care călcăm/ şi ne înălţăm/ unul peste celălalt...”; „există doar oameni şi un (singur) Dumnezeu/ care din propria lor suferinţă/ şi-au modelat chipul de lut” (Există doar oameni şi un singur Dumnezeu).
Remarcăm aici ideea următoare: „chipul de lut” este şi el inspirat din chipul şi asemănarea unui Creator. Mama şi tata sunt personaje frecvente ale poeziei lui Teodor Dume: „TATA.../ tăcut/ de sub umbra rămasă/ undeva în timp/ Dumnezeu/ mă privea de parcă/ nu s-ar fi/ întâmplat nimic...” (Învaţă să plângi, mi-a zis Dumnezeu).
Iată lecţia de viaţă supremă.
(Remus V. Giorgioni, rev. Actualitatea literară, nr: 105 septembrie-octombrie 2020)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu