sunt azi păstorul oii desuete,
ce mi-ar șopti-n ureche pe-ndelete
că vine noaptea nopții și mă-nhață.
Sunt, dintr-o casă-ntreagă, un perete
zidit pe bocet lin din altă viață,
pe râu în jos, de care se agață
toți caii verzi ai viselor concrete.
Mi-e dor cumplit să urc la o cabană,
să fii și tu și nicio cale-ntoarsă,
să ningă cu o grabă ardeleană,
cu fulgi cât oul peste piatra arsă
și,-acoperiții de alb, ca de o blană,
să nu mai știm când zorile să varsă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu