Ștefan Doroftei Doimăneanu: Simfonie de toamnă în Si* bemol

Prin liniştea stinsă în nori diatonici
Trec nave stelare cu doruri rănite,
Le poartă spre tine luceferi simfonici
Stârnind tobe-allegro în ritmuri trăznite.
-
Privesc pe fereastră... O droaie de picuri
Aleargă prin ploaia ce ochii-mi frământă
Pe zări de cuvinte bemolii fac focuri
Urcând cu o terță pe inima-mi frântă.
-
Pe rând se așază în chei suprapuse,
Pianul își cheamă la rampă colegii,
Se-adună orchestra din gânduri nespuse
Și-aud, cum andante, schiază arpegii.
-
Ascult menuetul prin glasul de flaut,
Ce-și șterge în grabă o lacrimă tristă,
Ești foarte departe și încă te caut
Ca-n visul iubirii să-mi fii prim solistă.
-
În codrii din suflet, diezul tomnatic
Vânează Diane în arii solare,
Din glasul chitării, aleanul fanatic
Îmi pune în lavă timpane stelare.
-
În vocea vivace a clapelor ninse
Te văd ca pe-o novă pulsând nostalgie,
Primesc radiații de strune emise
Din glasul violei, precum o magie..
-
Vioara se-aprinde în noi modulații,
Arcușul spre astre începe să zboare,
Rămân dirijorul fantasmelor nopții
Și-n trupul baghetei sunt valul de mare.
-
*Si bemol reprezintă „sentimentul
pe care îl ai când ești singur”.
Ceaikovski
2022

Corneliu Neagu: Titanul

Pe curba directoare a miturilor scoase
din zvonuri aruncate în noul anotimp
îl plânge încă Omul pe cel care furase
secretele păstrate de zeii din Olimp.
.
Legenda regăsită ajunsă peste vreme
prin cărțile ascunse de asprele priviri,
în iernile haine încearcă să ne cheme
să cernem adevărul din false amintiri.
.
Din forja lui Hefaistos luase focul magic
să-l ducă omenirii pe timp nedefinit,
apoi veni pedeapsa – între hilar și tragic
să fie el, Titanul, de-a pururi țintuit.
.
Pedeapsa fără seamăn ne înspăimântă încă
și-n cumpăna de timpuri, ce-apare uneori,
revarsă peste lume aceeași teamă-adâncă
cernându-și din legendă temuții săi fiori

Atila Racz: Încercuiri

Cineva te obligă
să
închizi ușa
și deodată rămâi singur

crezi că ești
între coperțile unei cărți
citite
crezi că ai putea
din fiecare cuvânt
să rupi silabe
să le adaugi altui cuvânt

doar să te joci
doar să uiți
doar să-ți găsești rostul

poate că fereastra
prin care lumea intră să te vadă
te atrage
ai vrea să te arunci
ai vrea să fii în ea

ai vrea să iesi din colivie

parcă
ți-ai aminti de libertate

cum privești o căprioară

cum privești pasărea
ciugulind marginea cerului

cum privești
umbrele
ce

mângâie șoldul femeilor
care aleargă prin tine
dar cineva
zăvorește ușile
închide ferestrele

îți acoperă ochii

cineva
îți ia liniștea

îți ia orice speranță

te împinge din tine
să fii altul
altcineva.

Dragoș Vișan: Mă scufund...

Mă scufund

în amintirea

unor episoade

Lumea reală poate avea

dar mai degrabă nu va avea

nici măcar tangențial

o logică o continuitate

cu lumile din Minecraft inventate de-un an

De propria mea existență la Tulcea lăsată vraiște

măcar mă separă aproape două decenii —

nu-mi vine să cred

cât mai sunt legat

de lumea Deltei și întregii Sciții

a nașterii dezvoltării și îndepărtării

primei iubiri

A te mișca dezinvolt prin viață

nu se poate uita —

asta să țină minte bine

guvernanții imorali actuali

A te mișca precum eroii din "Z▪︎E▪︎I americani"

de Neil Gaiman pe două tărâmuri

cel al vieții și cel

al măgulitoarei consacrări a zeilor în conștiințe

devine echivalent în ultima vreme

cu efortul juvenil de-a înainta

nu doar în rele

într-o cunoaștere ori deprindere cu de toate

prin confruntarea cu amenințări și protecții

succesive

Rămăsesem atât de singur într-o zi

fusesem rănit incredibil

știam că Dunărea iubește faleza Tulcei

nu-i sunt valurile împinse niciodată-n timp

înapoi în trecut

ori prea în față în viitorul stropit pe sărite la țărmuri

nici marea nu voia să-și cocoțe apele sărate

decât peste o parte a Deltei dintre Sulina și Sf. Gheorghe

Încrederea în tine și-n oameni

contează enorm

oferă cheile

obișnuirii treptate cu fericirea

Sobrietatea vieții este dublată de-o altă încredere —

îți faci prieteni ca să te mai relaxezi și să înveți

cum vei putea în popasuri frecvente pe culmi

apoi prin văi

să-ți umpli cufărul

cu tot felul de chei

pentru portaluri

Lumea sau viața

apare ca diferită

în Minecraft

chiar dacă

trăim în același Timp Netimp

acordat dintr-un spirit altruist de Dumnezeu

ca să mai creăm

ori doar să supraviețuim

Daniel Marian: ***

=================
am părăsit casa înainte
de a se instala depresia
ca o igrasie imposibil
de scos din pereţi
un fel de mătase a broaştei
care rumegă un lătrat
abandonat în doi ţoli
de ţeavă poliuretanică

afară trotuarul e o lespede
pentru picurat mersul
codificat de raţă

=================

Ella Poenaru: ***

poemul acesta poate fi despre orice
despre imanența a două lumini
ce-și unesc undele
și apoi trec mai departe
netulburate
de întrepătrunderea ocazională
doar ochiul străinului
ce ne locuiește în noapte
vede mereu altceva
culori compuse
din iluziile noastre
o moarte ce suferă încontinuu de foame
calul nebunului alergând către Ursa Mare

doar păpădiile sunt perene
de ce sentimentele ar fi altfel ?

Mioara Băluță:***

=====================
O să ningă, ştiu, Doamne, curând.
Prin păduri o să boncăne cerbii.
Gerul aprig va prinde în cleşti
Răsuflarea din urmă a ierbii.

Case mari, dintr-un caier de fum,
Către stele-și vor toarce povestea;
Pe octava aceluiași drum
Zurgălăi se vor duce cu Vestea.

Paşi grăbiți, șoapte stinse-n omăt,
Urme albe pierdute în noapte
Ca un cântec de vremuri uitat...
Ca un semn printre pagini de carte...

Ninge blând, micșorat și incert
Prin lumina gutuii simt gerul
Înflorind printre chipuri de sfinți,
Peste Naosul inimii, cerul.

=====================

Silvia Bodea Sălăjan: Un fel de neliniște

Teodor Dume, Pete de sânge pe umbra trupului                                                                      

 Teodor Dume scrie, sau poate ”desenează” prin cuvânt ”Urme de sânge pe umbra trupului”, un titlu cu puternică încărcătură metaforică, un titlu ce-și dezvăluie sensurile în poemele ce alcătuiesc acest volum.
Cunoscându-l pe Teodor Dume, chiar dacă doar din poemele lui, am avut privilegiul să cunosc un poet de o sensibilitate notabilă, care scrie”poveștile cu oamenii” despre care însă spune că sunt ”cele mai nereușite” și aduce argumente în acest sens, dar argumentele nu fac decât să incite la lectură, ca cititorul, ” cu care stă de vorbă... și i se destăinuie ca unui prieten”să descopere dincolo de cuvânt o dragoste necondiționată față de semeni deoarece:” suntem la fel/ne asemănăm în toate/ suntem ca soarele care/ fără cer/ n-ar mai avea unde să apună...”( Mesagerul inimii).
Temele abordate în acest volum sunt existențiale: viața, moartea, raportul eului cu divinitatea, timpul etc.
Lirismul este subiectiv în majoritatea poemeleor, ceea ce face din acest volum o lungă și intimă confesiune, uneori dureroasă, alteori străbătută de fiorul împăcării cu soarta, dar de cele mai multe ori poemele devin meditații, îndemnuri către sine, într-un cuvânt- solilocvii spirituale. Evocarea părinților, în special a tatălui ” ajuns la capăt de linie”,a mamei, a bunicilor, transformă cuvântul:” în toamne” ceea ce realizează o apropiere, poate până la identificare, între poet și cei pentru care :” din ochiul cerului picură lacrimi!”
Cuvântul, pentru care poetul manifestă o adevărată venerație, dă posibilitatea eliberării, devine catharsis deoarece:” motivul cuvântului meu este disperarea”. Ideile sunt dense în fiecare poem, sunt experiențe de intensitate unică:” undeva în copilul din mine/zbura un future alb/lăsând o dâră/ un fel de drum/ pe care/oamenii plecau”(Moartea , un future alb). Există aici o sugestie a faptului că moartea este parte din viață, că încă de la naștere o purtăm în noi- un itinerar fără vacanță, fără opreliște, înafara celei finale:” atât de mult m-am împrietenit/ cu moartea/ încât/i-am permis/să respire din mine!” Este oare aici un semn de împăcare? Este oare o acceptare a unui dat față de care, oricum nu avem opțiuni? Cred că versurile impun o necesitate a nepătimirii inutile, devreme ce ” așa ne-a fost dat!” Cred că puntea de salvare este apropierea de Dumnezeu, credința că acolo, la capăt, însuși Părintele Universului ne așteaptă împărtășindu-ne temerile:” Stau față în față cu Dumnezeu/îl întreb despre moartea mea/își întoarce capul/ lăcrimează și tace/ îmi dau seama că l-am tulburat…” Iată că divinității i se atribuie trăsături umane, poate tocmai pentru că omul este făcut după chipul și asemănarea Lui. Poemele domnului Teodor Dume sunt experiențe de intensitate uimitoare în plan spiritual. Tristețea devine durere organică. Singurătatea este o lumânare ce se arde pe sine, este undeva, dincolo de cuvânt, și generează o evadare permanentă din propriul trup, pentru că ” este mult mai rea/ și mai lacomă decât moartea/ pe care/ am avut-o amantă!”(Vise, mereu aceleași)
”Urme de sânge pe umbra trupului” este o carte de creație și inspirație spontană, aș spune, deoarece fiecare poem pare o erupție vulcanică a unor trăiri autentice prin care poetul comunică atât cu sinele, cu lumea înconjurătoate, cât și cu transcendentul.

Domșa Lucian: Măriuca

(part.35 – fragment din romanul în lucru)

Stropii mari de ploaie plesneau unul după altul pământul bătătorit și însetat. Câinele speriat s-a adăpostit sub coșer, privind mirat apăraia din curte. Cete de nori negri s-au adunat deasupra așezării și au început să slobozească lacrimi de-a valma peste casele răsfirate. Dealul cel mare ce străjuia satul s-a trezit din somn, bucurându-se de binecuvântarea ploii.
Lenuța ședea-n târnaț, cu gândurile departe, încercând să privească printre stropii de ploaie. În spatele ei, Victoraș îngâna primele litere ale alfabetului, iar Măriuca ținea Abecedarul cu ambele mâini. Toamna a întârziat în anul acela prea mult, iar vara și-a făcut de cap până târziu. Ploaia a apărut ca o bucurie, îmbrățișând uscăciunea pământului însetat și tare. Muierea și-a făcut cruce de trei ori, a închis ochii și i-a mulțămit în gând lui Dumnezeu pentru mila Lui fără margini și pentru bucuria ce a trimis-o asupra lor. Zgomotul ploii l-a făcut pe Victoraș să caște și să se uite rugător la sora lui mai mare, ca și cum ar fi vrut să se oprească din citit. Măriuca i-a făcut semn din cap să continue, iar copilul a coborât ochii-n carte. Din odaia din spate s-a auzit un foșnet, apoi un tușit ca un horcăit. Lenuța a deschis ochii și a ciulit urechile, apoi s-a ridicat în picioare. „Manole!” , a suspinat ea, ducându-și mâna la gură.
Bărbatul bolea de ceva vreme. Nu s-a mai dat jos din pat de mai bine de o zi. Stătea întins, fără să scoată vreo vorbă și privea tavanul. Când Lenuța se ducea la el, o privea rugător și încerca să-i vorbească, dar nu putea să rostească niciun cuvânt. Din când în când tușea și ridica ușor mâna stângă. Arăta cu degetul spre muiere-sa și își mișca buzele. Femeia se ducea lângă el să deslușească ce spune, însă din gura lui ieșeau doar sunete de neînțeles.
Într-o zi mai pe la amiază i-a dus un blid de mazăre frecată cu mămăligă aburindă, așa cum îi plăcea lui. El a-nmuiat degetu-n mâncare și a mormăit. A încercat să rupă o bucățică de mămăligă dar n-a reușit, mâinile nu voiau să-l asculte. Lenuța a vrut să-l ajute și a înmuiat în blid un boț de mămăligă. Manole și-a privit absent muierea care-ncerca să-i dea să mănânce. A scuipat prima îmbucătură, iar pe următoarele le-a refuzat, întorcându-se cu fața la perete.
Lenuța a oftat cuprinsă de cele mai negre gânduri. Două lacrimi mari i-au alunecat pe fața tristă și palidă. Nu a reușit să doarmă mai deloc de când omul ei a căzut la pat. S-a ridicat și a pus blidul cu mâncare pe masă, apoi a deschis larg geamul de la odaie.
Liniștea amiezii s-a strecurat tăcută lângă bărbatul cuprins de boală. Femeia a rămas în picioare mult timp, privindu-l cu atâta dragoste, fără să-și dea seama că razele vesele ale soarelui au pătruns în odaie, încercând să-ncălzească trupul secătuit de vlagă al celui beteag.
Cu o seară-nainte, au chemat-o pe Nana Rafilă să-l oblojească, iar bătrâna a adus cu ea tot felul de unsori și doctorii. Și-au suflecat mânecile și l-au uns amândouă femeile pe Manole, din cap până-n picioare, apoi l-au încotoșmănat bine cu ploponul cel gros pe care-l foloseau iarna să se acopere. Înainte să se-ntoarcă la casa ei, Nana Rafilă a povățuit-o pe Lenuța să-l lase pe Manole să doarmă până dimineața. Abia după răsăritul soarelui să-l dezvelească și apoi să-l dezbrace la pielea goală. Hainele cu care a fost îmbrăcat să le pună pe foc, ca să ardă beteșugul odată cu ele.
După o noapte nedormită, în care a stat la căpătâiul omului ei, iar din când în când a mai picotit cu capul-n piept, Lenuța s-a ridcat frântă de oboseală. A suspinat și a murmurat un „Tatăl nost' ”, apoi a ieșit din odaie. S-a întors în scurt timp cu un rând de haine bărbătești, curate. Și-a privit omul cum doarme, apoi și-a făcut cruce. „Doamn-ajută!”, a șoptit femeia, după care a-nceput să facă tot ce a-nvățat-o Nana Rafilă.
A deschis larg geamul când odaia s-a umplut de mirosul urât ieșit din trupul lui Manole. Și-a zis în gând c-așa miroase beteșugul, mânca-l-ar cânii! Răcoarea dimineții a intrat nepoftită-n încăpere, smulgându-i un suspin de ușurare femeii. A tras adânc aer în piept, apoi a privit trupul gol, doar piele și oase al bărbatului, cu milă și dragoste în același timp. Îl iubea mult, era omul ei, tatăl copiilor, cel pe care a jurat dinaintea lui Dumnezeu că-l ia atât la bine cât și la rău, până la sfârșitul zilelor. Trebuia să-l oblojească, să se facă bine, încă mai aveau multe zile de dus împreună. „Mă, Manole, mă!” s-a tânguit ea, așezându-se la marginea patului. „Să nu mă lași sângură, mă! Tu m-auzi, Manole?” A suspinat și a continuat: „Manole, io mai vreau un copil cu tine, Manole! Un’ vrei să te duci? Pe mine cui mă lași?” S-a ridicat și a-nceput să-i tragă izmenele-n picioare. După ce l-a-mbrăcat cu hainele curate, și-a făcut cruce și a răsuflat ușurată. Și-a șters cu grijă câțiva stropi de transpirație de pe frunte, apoi s-a aplecat să facă focul în sobă.
„Dumniezo-i cu mine!” a murmurat ea când a îndesat pe gura-ngustă a sobei hainele cu care a fost îmbrăcat bărbatul. Apoi a oftat, așteptând ca flăcările să prindă curaj și să ardă orice urmă de boală. Și-a cuprins capul în palme și a murmurat: „Manole, ce-ai putut să faci, Manole...”
Apoi și-a amintit cum s-a-ntâmplat...

(Va urma )

    GLOSAR:
apăraie – apă multă vărsată pe jos, șuvoi;
mazăre frecată – fasole (fâsaică) bătută, frecată (în Ardeal la fasole i se mai zice mazăre);
încotoșmănat – înfofolit, îmbrăcat prea gros;
a obloji – a pansa, a vindeca, a trata, a îngriji (o rană, un bolnav, un organ) cu leacuri băbești

Stamate Constantin: Îndrăgostit

 (îndrăgostit 1)

Ca și-n zilele senine

Acum din nou sunt fericit!

Zburau petale de roze pale

Iar în jurul tău curgeam spre amurg.

Mângaietor mi-ai zâmbit

Și calm cădeam în nopțile de-argint,

Simțind neliniștea pură

Reînviat fiind de iubirea-ți sfântă.

(Îndrăgostit 2)

Simțind dorul înflăcărat,

Părerile cu lacrimi deșarte

Sorb ispititorul adevăr.

Nici azi nu-mi amintesc,

Că cineva are să m-asculte...

Și-i vesel de pustiu

Când trec din suflet în suflet

Lacom plângând valuri,

Iubind rupte tăceri din șoapte.

(Îndrăgostit 3)

Din ochii tăi

Un sumbru labirint,

Sorb privirea-mi reflectatãă

Rătăcind pe buzele-ți moi.

Și te-aș iubii melancolic

Dându-mi ochii adânci ca marea.

Iar haosul a dispărul, este lumină

Când patima-ți deschizi sfios

Căci tu știi să iubești.

Ottilia Ardeleanu:***

                                       
azi îmi predică păsări
flori de corcoduși
lilieci
coarne de melci printre păpădii
scârțâitul unui leagăn vechi

o amintire înviorată

fluturele alb într-o mătase decentă
puii de vișin răspândiți prin vecini

vâlvătaia de sub ceaunul de gulaș
vântul împleticit în fumuri și mirosuri
zoomul unei fotografii totale

glasuri de copii
mașina de tăiat iarba
lumina plăpândă a candelelor
pe lespezi

drumul spre lumină
o dragoste în gând

Daniel Marian: Poezii

***               
am o pasăre
care se cheamă singură
pasiune astfel se cheamă
şi uneori se cheamă chiar cer

ea frământă cu aripile ei
singurul lucru neexplicat vreodată
dincolo de aripile ei şi
înlăuntrul în măduva deplină
a aripilor ei
în timp ce ea este compusă doar
din aripile ei

în rest un pic de cioc şi gângurit
cum să mai conteze după
aripile ei

vai aveam
şi eu cândva
aripile ei

***                 

...de când lumea
nu se mai construieşte
pe berze ci pe seringi
(nici măcar pe iubire şi ură)
ce frumos răsună
în centrele de vaccinare
suprema odă a fericirii
doar în casa celor simpli
pe covorul de iută creşte
iarba neţesălată
a înţelesului
de ocazie în loc de
bune practici elementare

nu-i aşa? să spună din vecini
coada de cimpanzeu

Daniel Corbu: Scrisoarea a IX-a către Eronim

(În oraş a murit un poet anonim)

Între timp
pe când sărbătoream cu aplomb
printre sfinţi şi pahare cu vin
câteva sute de ani de atestări documentare
dragul meu Ieronim,
în oraşul celor şapte coline
a mai murit un poet anonim.
Prilej de-ntrebări pentru răspunsul sublim:
Unde ne ducem? De unde venim?

Cutreierând alei de ţintirim
se legănau trufaşe-ntrebări
despre viaţa şi moartea poetului
cu versul presupus anodin
dar şi:
UNDE NE DUCEM? DE UNDE VENIM?

Cutremuraţi oarecum metafizic
de nemişcarea poetului şi de aspectul său fizic
din sicriul înalt şi cu toartă
în timp ce unul perora fără sfială
despre gloria defunctului poet, uşor parohială,
unii visau doar zei salvatori intrând pe poartă
şi gângureau cuvinte dintr-o limbă moartă.
Prin urmare iubit Ieronim
provocând atâtea-ntrebări pentru
răspunsul sublim
în oraş a mai murit un poet anonim.

Lhana Roma Nova: Bună dimineața, Univers!

Să tragem salve în onoarea
soldaților universali
care și-au păstrat pudoarea
iar celor diabolici nu le-au căzut vasali,
nu s-au predat limbii vulgare,
stăpânitorilor de iad,
n-au fost învinşi de amintiri fugare
prin care se târăsc cei avansaţi în grad!...

Să tragem salve în onoarea
eroilor reînviaţi
când iarna și-a ascuns candoarea
în lacrima ce-a nins din nori încovoiaţi,
în lacrimi răstignite pe cruci de așteptare
și pironite în lutul din care a fost zidit
întâiul om, Adam, și - ca într-o încleștare -
cu Domnul să se lupte... se pare c-a gândit!

Să tragem salve în onoarea
Luminii învingătoare
ce ochi nu își ridică a-și flutura valoarea,
ci cu preaumilinţă de lacrimi dătătoare
spre Domnul nu îndrăzneşte cu gândul a privi,
și nici a săruta sutana vreunui astru
când dintr-un labirint speranța se ivi...
Oh, bună dimineața! Tu, Univers sihastru...

Nicu Gavrilovici: Dincolo

Dincolo de cuvinte,

jurăminte

și șoapte,

de visare,

uitare

și noapte,

dincolo de atingeri arzânde,

și lacrimi căzânde

pe vatra de lut,

de tot ce a fost

cu rost, fără rost

și-a trecut,

de dulcele pătimașelor săruturi,

de albastrul aripilor de fluturi

și caldele ploi,

dincolo de tot ce e sfânt

pe pământ,

suntem noi...

Iar dincolo de noi...ce uimire,

un ocean nesfârșit de iubire...

Viku Zen:***

Și mă absolv de vina la cum sunt ei
Mă întorc la natura proprie
Acolo unde m-am regăsit
Acolo unde m-am pierdut
Acolo unde mulți au spus că am murit
Eu le scriam poezii și ei spuneau că scriu manele
Atunci să-și cânte singuri muzica-n baie
Se vede acum cât de mult au înnebunit
fără concerte și paie... Fără liber aer
Liber Domn Liber cer Liberi câini bucălaie

Atila Racz: Întoarceri

Printr-o lacrimă
Privesc cerul

Când știu că porumbeii

Au sub aripi
Zborul
Mirifica zare
Întoarcerea la cuiburi

Din orice parte a lumii

Tu știi 

Că eu încă te caut
Încă te iau din noapte
Să te aduc lângă mine

Poezia nu poate
Nici cuvintele ce cad
Acum iarna
Ca o ploaie cu gheață 

Știi
Nu-i așa
Că-n fiecare cuvânt
Se adună anii.

Katalin Cadar: Calendarul iubirilor moarte

Iarna hibernează în caria unui dinte de-al Soarelui,
ce a mușcat dintr-o Toamnă
târzie,
sub poala Verii,
cu flori de Primăvară
în păr,
fugind prin memoria primului nostru sărut,
rămas pe pragul uscat al buzelor... 

dintre uitare și dor... 

Limba bătrânului ceasornicar
scrie,
cu sângele unei Cireșe,
calendarul iubirilor
moarte.

Lucian Victor Bota: ***

piatra aceea aruncată
în mine a devenit
o bucată de carne care a prins rădăcini 

la picioarele crucii
răsăritul acum mi se pare o cicatrice
care se închide la apus 

cuvintele tale
nu mai zgârie zidul

Amalia Achard: Rezoluție

 Rezoluţie

am să mă fac fericită

eu pe mine am să mă fac fericită

în locul celor care-au eşuat

şi-al acelora care nici n-au încercat

în locul viselor şi-al speranţelor

în locul locurilor dragi

rămase prea departe;

cu un petec de cer

cu un colţ de sat şi-un câmp înflorit

cu o bucată de pâine

şi cu toate colindările prin păduri

cu-un pârâu cu o privire

cu orice zâmbet sau hohot de râs

cu-un bună ziua şi-o strângere de mână

am să mă fac, doamne, cât de fericită,

începând din clipa asta!

Résolution

Je me rendrai heureuse

moi-même je me rendrai heureuse

à la place de tous ceux qui ont échoué

ou qui n'ont même pas essayé

à la place des rêves et des espoirs

à la place de tous les endroits chers

restés trop loin ;

d'un morceau de ciel

d'un coin de campagne et d'un champ fleuri

d'un quignon de pain

et de toutes les balades dans la forêt

d'un ruisseau d'un regard

de tout sourire ou éclat de rire

d'un bonjour et d'une poignée de main

je me rendrai, ô, combien heureuse

à partir de cet instant !

(traducere: Amalia Achard)