Capitolul 4...
Pe Alex M. ,Ioana îl cunoscuse încă din primul an al studenției, în luna iunie, când începuseră primele examene.
Era o zi de vară toridă și ea purta o rochiță scurtă cu bretele, de culoare galbenă, care-i evidenția tenul ușor bronzat .
În picioare, avea o pereche de sandale vișinii care se asortau cu mărgelele de la gât de aceeași nuanță.
Culoarea rochiței Ioanei era asemănătoare razelor soarelui din acea zi și-i oferea optimism și încredere, dar totodată și vioiciunea unei școlărițe aflate pe băncile liceului.
Rochița galbenă, era de un an de zile, preferata ei, deoarece ea considera în subconștient, că datorită acesteia, reușise la examenul de admitere la Facultatea de Limba și Literatura Română.
Fusese al doilea an în care-și susținuse examenul și considera că acea rochie, îi adusese reușita, deoarece o îmbrăcase de fiecare dată când își susținuse probele scrise!
Înainte de examen, mama Ioanei, i-o dăruise cu dragoste, scriindu-i pe o foaie albă cu litere mari, ca și cum fiecare cuvânt însemna un început de propoziție: ,,Să-ți Poarte Noroc,Fata Mea!”
Și chiar îi purtase noroc!
Clar, pentru Ioana, era un talisman!
După terminarea liceului, Ioana suferise intens după pierderea bunicului din partea tatălui, un om pe care-l adorase.
Acesta, trecuse cu demnitate în lumea de dincolo,după o lungă luptă cu o boală necruțătoare,care-l epuizase fizic și psihic. El fusese prietenul ei drag!
Noțiunea de bunic era un cuvânt obișnuit pentru ea doar din cauza gradului de rudenie. I-ar fi spus cu drag pe nume ca unui iubit, sau ar fi putut să-l alinte cu un diminutiv care să exprime dragostea, dar pentru lumea exterioară, aceste manifestări nu erau permise și nici valabile pentru că oamenii ar fi interpretat aceste apelative, ca și o lipsă de respect. Bunicul ei însă sigur nu s-ar fi supărat, era convinsă de asta!
Pentru Ioana, el era mai întâi de toate cel mai intim confident pe care-l avusese până atunci, deoarece acest om trecut prin două războaie mondiale și ajuns la vârsta venerabilă de 94 de ani, era ca o oază de lumină și liniște pentru familie! Sfaturile lui erau mereu pline de înțelepciune și date din inimă datorită experiențelor prin care trecuse în decursul atâtor ani care îl întăriseră și-i cizelaseră caracterul și personalitatea.
Peste această tragedie mai existase și despărțirea de primul ei iubit care pășise alături de ea în lumea îndrăgostiților, timp de 3 ani! Nu-i fusese ușor Ioanei să treacă peste aceste pierderi!
Toate aceste trăiri sufletești au afectat-o emoțional și în același timp au împiedicat-o să reușească din primul an, la Facultatea de Limba și Literatura Română.
Ioana, a rămas acasă un an de zile, angajându-se vânzătoare în satul copilăriei ei și abia în anul următor și-a văzut visul împlinit.
Avea deja 20 de ani când a putut citi fericită, cu voce tare, strigând din toate puterile: ,,Admis!”
Mai târziu, avea să afle de la Alex că și el reușise la facultate tot de la a doua încercare, dar între timp, acesta se confruntase și cu armata de 1 an și 6 luni, obligatorie pentru bărbați la acea vreme, imediat cum terminase liceul.
Ioana fusese atrasă de Alex, de la primul contact vizual, datorită vioiciunii și a siguranței exprimate prin glasul armonios cu care începea o conversație. Avea o inflexiune a cuvintelor rostite care-o răvășea, un timbru clar al glasului, dar care putea ajunge la o voce baritonală atunci când dorea să se facă auzit.
Alex, era un tânăr hazliu, cu părul negru cârlionțat, un brunet înalt cu ochi albaștri, cu o alură atletică, care atingea 1.90 m.
În comparație cu înălțimea Ioanei, el arăta ca un uriaș, dar poate și acest contrast a atras-o cel mai mult.
Avea un zâmbet uimitor, care te cucerea de la prima vedere, nu degeaba există expresia: ,,râde cu gura până la urechi!”, căci Alex, avea acest dar de a se amuza din toată inima când avea motive s-o facă.
Ioana citise undeva, într-o carte al cărei titlu nu și-l mai aducea aminte, că oamenii care râd zgomotos și din toată inima, prezentau riduri fine în jurul ochilor și al obrazului. Așa avea și el la cei 22 de ani, deși era atât de tânăr!
Cu ceva timp în urmă, ea răsfoise paginile unei reviste magazin și-și amintise despre un studiu în care se spunea că bărbații cu ochi albaștri și verzi, suportă mai ușor suferința provocată de o durere fizica.. ,,Oare unde citise asta, cum se numea revista?”, se frământa Ioana, în timp ce-l analiza hipnotizată...
Alex era îmbrăcat într-o pereche de blugi negri, o cămașă de in cu mânecă scurtă de culoare albă, descheiată la primii trei nasturi și purta în picioare o pereche de teniși de culoare albă cu pătrățele negre! Sigur pe Ioana o atrăsese și eleganța ținutei lui!
Părul negru, era ușor pieptănat pe spate și când își scutura capul, buclele îi veneau peste ochi și față, ajungându-i până la nas.
Avea un nas ușor acvilin, care însă era urmat de 2 buze cărnoase arcuite, conferindu-i un aer masculin.
Expresivitatea și mimica feței lui, trăsăturile care-i accentuau frumusețea ochilor de culoarea cerului senin, genele lungi, încadrate fără cusur de sprâncenele negre creionate fără cusur, o făcuseră pe Ioana să-i surâdă afișând un zâmbet timid acestui bărbat-copil, încă de la prima întâlnire care a avut loc pe holurile Facultății de Limba și Literatura Română.
A atras-o atunci nonșalanța cu care el își mișca trupul într-o ritmicitate perfectă, dar și expresivitatea ochilor lui!
,,Omul acesta, vorbește cu ochii!”, își spusese ea, deoarece, urmărindu-l de la distanță, îi putea devoala stările sufletești prin care Alex trecea , doar examinându-i privirea ...
Alex, era un tânăr extrem de versatil, în ce privește etalarea trăirilor interioare, iar de acest lucru, Ioana se va convinge odată cu trecerea timpului.
Ioana, venită din micul și liniștitul orășel de provincie unde-și petrecuse cei 4 ani minunați din timpul liceului, se acomodase greu cu orașul B, unde era studentă. Orașul B, centru universitar recunoscut, i se părea asurzitor și prea dinamic pentru ritmul ei de viață cu care fusese obișnuită. În locul unde ea își petrecuse adolescența, oamenii se cunoșteau între ei și fiecare știre se împrăștia cu repeziciune în oraș, în cel mult o zi. Aici însă, se simțea de multe ori străină și se pierdea în interpretările pe care persoanele necunoscute întâlnite pe străzi păreau că i le oferă gratis! De multe ori, se confrunta auditiv și vizual cu scene violente, cu certuri în mijloacele de transport în comun, dar mai ales cu goana nebună a tuturor după ceva anume!
Totul i se părea un furnicar în care oamenii nu știau să se bucure de natură, de semeni, de iubire! Doar alergau...
Deși Ioana era o fire veselă și exuberantă când se simțea în largul ei și mai ales,când se afla în compania Mariei, apariția lui Alex o intimidase și nu știa care putea să fie motivul acestei reacții care o determina să se simtă atât de ciudat. Probabil ea, nu avea capacitatea lui de socializare și nici acea prezență de spirit reconfortantă și neteatrală pe care el o aborda cu cei din jurul lui. La Alex era ceva nativ să poarte conversații cu toți cei din jur și să-și facă prieteni fără să le consulte arborele genealogic.
Așa era Alex în imaginea ei: un contrast care o atrăgea!
Ioana, o fire modestă și cu un suflet blând, se strecura cu greu în sufletul unui om! Prietenii ei, trebuiau să aibă cu siguranță un numitor comun cu ea pentru a fi acceptați!
Peste ani, atunci când Ioana și Alex erau deja împreună și-au adus aminte de această primă întâlnire a lor și au glumit mult pe seama acestei teme, deoarece Ioana, în stângăcia ei, rămăsese cu ochii mari cât cepele, pe grupul unde Alex povestea de zor întâmplările prin care acesta trecuse în timpul vacanței de vară. Ce poate fi așa de hilar în poveștile acestui băiat încât toată lumea râde atât de zgomotos?”, se întreba ea, ignorându-i pe toți cei aflați în jurul ei!
Se simțise atrasă ca un magnet de prezența acelui tânăr.
Fără succes, prietena ei Maria, încercase s-o scoată din transă, ea însă, rămăsese fixată cu ochii pe acel grup de o veselie debordantă, unde, personajul principal nu era altcineva, decât Alex.
Alex o văzuse atunci pe Ioana privindu-l insistent și pentru prima dată încercase să fie ironic cu o fată necunoscută. De obicei, la vederea unei fete frumoase, Alex era curtenitor și galant, stăpân pe situație și extrem de degajat în expresii și ținută!
O întrebase cu glas tare, pe cine caută și dacă a pierdut ceva valoros, acolo, în locul unde se găsea el.
Ioana se simțise desconspirată de Alex și roșeața din obraji fuseseră primii factori care-o trădaseră.
Întotdeauna când Ioana era într-o încurcătură, sau îi apărea din senin o timiditate anume, fără sens, fața ei lua foc și acest lucru îl considera ca pe un dezavantaj în relația cu oamenii care puteau să-i interpreteze această stare în multe feluri.
De obicei, cei care-o vedeau că roșește nu se gândeau la timiditatea ei, ci la cu totul alte lucruri: minciună, fugă de responsabilitate, ascunderea adevărului...și lista era lungă...
Frumusețea și uimirea din ochii Ioanei îl acaparaseră însă în câteva clipe pe Alex și, din tânărul sigur pe el, devenise odată cu observarea mai atentă a chipului ei, un băiat oarecare, care încerca cu ajutorul ironiilor să-și ascundă propria slăbiciune.
Ce vrei tu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu