Ileana Vladusel: Povești nemuritoare

De gâtul serii, luna când își prinde
Lumina palidă, cu raze reci
Și în fereastră se vor strânge umbre
Să-ți faci sub gene, loc pentru povești.

Și în oglinda amintirii, dulce,
Tu pasul liniștit să ți-l măsori
Prin câmpul unde înmuguresc cuvinte
Și înfloresc eroi nemuritori

Și legănând în gând o amintire
Din ramul înflorit al unui vis,
Să te întâlnești mergând, cu zmei și zâne,
Poveștilor să le mai ceri un bis.

În verdele ce freamătă sub stele,
În liniștea ce-îmbracă noaptea, stând,
Să le ridici poveștilor castele
În care să-și petreacă al veșniciei timp.

Când fumegând alb, zorii se arată,
La geamul unde umbrele, dansând,
Au amăgit poveștile să iasă,
Să te întorci, dar poarta să n-o încui!

Să lași cetății poarta descuiată
Să poți să te întorci când noaptea-n cui,
Va agăța iar luna ce așteaptă,
Povești nemuritoare să-i mai spui!