chiar dacă noaptea-mi aduce zăpezile-napoi
rănindu-se prin întrebările-i improbabile
nu-mi mai îmbrățișează gândul
niciun zeu
și tot mai lung e drumul spre mine însămi
liniile din orologiul cu cuc
nu mai înseamnă nimic
sunt doar despre versul ce-și aleargă clonțul spre propriile umbre
trec prin absența mea doar așa
ca să mă șterg de praf
și cum m-aș mai putea nega în vechiul turn
și cum m-aș mai putea iubi pe buzele ce-și tac cicatricile
nu mai știu ce e iarna închid fereastra trag draperiile
cobor câteva depresii îmi ard alb aripa
îmi tai luna părul mă târăsc în fața mea în fața ta cu nopțile-n genunchi
poezia asta nici nu știu cine este
poezia asta nici nu știu pentru ce este
poezia asta nu sunt eu
dar mă doare cu fiecare cuvânt
mă nasc pentru-amândoi în fiecare zi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu