Locuiau într-o casă solidă, de o arhitectură somptuoasă, pe două caturi, înconjurată cândva de o grădină îngrijită și plină cu flori.
Elvira Rânzescu bate nervoasă lungul salonului care încă mai păstrează câteva semne de opulență dintr-o epocă trecută. Niște covorașe ieftine acoperă podeaua tocită, aerul rece al dimineții de început de iarnă fluturând perdelele spânzurate la ferestrele murdare.
“-Și nu ne mai pot păsui până dă rod livada? Așa am mai putea achita o parte din datorii creditorului și cu restul mai îndreptăm o șipcă gardului care stă să se prăbușească, mai umplem cămara, că fata din casă nu mai are cum să înoade să ne pună pe masă.”
În timp ce vorbea, gesticula febril zornăind câteva giuvaiere, moștenire din generație în generație și pe care le primise cu promisiunea de a nu le înstrăina vreodată.
Alecu Rânzescu făcând onoare numelui de familie, revărsat peste brăcinar, ședea într-un fotoliu care, cândva fusese piesa de rezistență a sălii.
Costumul ponosit, dar de o croială impecabilă trădează bunul gust și o situație materială demult apusă. O rotire a gâtului lasă să i se vadă macularea gulerului cămășii prea de multe ori spălat și apretat.
“-Elvira, va trebui să ne desprindem de puțina mobilă care ne-a mai rămas! Și, draga mea, colierele și bijuteriile nu acoperă chiorăitul stomacului! Noi să fim sănătoși și o vom scoate la capăt!”
Se ridică greoi din fotoliu și privește absent grădina de acum năpădită de buruieni, rugi și frunze moarte.
Încovoiați o străbat în liniște, amândoi poartă pe umeri parcă toată greutatea lumii, pășesc în strada goală și se îndreaptă către amanetul din josul ei ca să se desprindă definitiv de o viață pe care au primit-o și nimeni nu i-a întrebat dacă sunt pregătiți pentru ea.
11 ianurie 2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu