Jocul de-a viața
spun povești de viață, pe cât de simple, pe atât de complexe, dezvoltând un fior epic.
Firescul se îngemănează natural cu irealul, cu iluzia, spre o distingere din ce în ce mai dificilă, totul spre a ilustra bucuria de nestăvilit de a fi viu, a cărei încununare este iubirea, fie ea și intangibilă („Ducând lumina în cârcă, / din «banlieue» pornind / Jean, cu pălăria roșie, / în formă de mac înflorit, / are vedenii”; „Laurette revine acasă întregită / zâmbind cumințită / câinele o adoră privind” – Cotidiene pariziene).
Parisul e un spațiu al iubirii, dar nu este vorba aici numai de capitala Franței, ci și de cea a Spaniei (și nu numai), Madridul fiind prezent cu a sa La porte du soleil, o dovadă a faptului că iubirea nu aparține doar unui singur loc, ci e universală, nemărginită întrucât omul, oriunde s-ar afla, este înconjurat de iubire („vai, ce terestră, ce vie poți fi, / o minune de femeie / ai pe tălpi pecetea fostelor iubiri / mă ispitești, / neîmplinită umbră, vindecătoare” – Roșu edenic).
O poveste de dragoste neîmplinită nu atrage, așadar, disperarea, însingurarea, renunțarea de a da frâu liber sentimentelor, ci doar așteptarea, fie ea și de lungă durată („nu mai am părul până la brâu, / dar știu să răsădesc / melci și scoici, / pe pragul înflorit” – De dragul așteptării).
Cu atâțt mai mult cu cât omul nu e niciodată singur cu adevărat, având alături îngerul păzitor („Frumoasele și deopotrivă, / urâtele lumii, / la ceasuri secrete / își scot îngerii păzitori / spre plimbare pe lacul Philippe” – Utopie pe lacul Philippe), care e întotdeauna gata să devină complicele celui îndrăgostit, cu voia lui Dumnezeu („Iubirea nu-i niciodată glumeață / îl dăscălea Domnul / pe îngerul pornit / în prima misiune terestră, / când ursitul se lasă întrezărit, / în visul unei fete, / nu te repezi să-l întruchipezi aievea, / poate fi înșelătoria nopții” – Bizarerii temporale).
Iubirea face parte din regulile jocului numit viață („cât jocul de-a viața mă prinde / vânez simțăminte, / văpăi rătăcite / în ochi de fântână stearpă / din când în când, leșin / sau mă declar senzuală” – De-a viața), aducând lumina chiar și în cele mai întunecate momente, fiind dătătoare de speranță, mai ales acum când virusul nou apărut obligă la izolare, dar și la autocunoaștere („e liber să mărșăluiești doar în interiorul tău / mă întreb, ce doamne ferește, / îmi va fi interzis și mâine” - Parade Platz în pandemie).
Rolul iubirii sporește atunci când în discuție este poetul, suferința lui fiind diferită de cea a semenilor, el neputând rămâne imun în fața asalturilor acestui joc, boala pândindu-l la fiece pas („cer Domnului o minune, / s-apară o casă din ademeniri și lumină, / doar pentru poeți, / unde să-și recite opera”; „poeții nu se îmbolnăvesc / decât definitiv, / nu pot fi tratați temporar” – Saint Charles).
Trăim vremuri tulburi, orașul își pierde din vigoare, din frumusețe, din strălucire („orașul se-arată a fi / o scenă patetică / actorii, o lume amestecată / totul se vinde, totul se cumpără / afacerea timpului” – Redivivus, Menilmontant), până și îngerul simte acum nevoia de a fi protejat, într-o inversare brutală a rolurilor („îngerul se ruga între grație și frica / armonizat repetabilă, / să-l înfieze vreun om” – Între grație și frică).
Și totuși, omul nu depune armele cu una cu două, ci se avântă în luptă, din vânat devine vânător, instinctul de supraviețuire dovedindu-se a fi extrem de puternic, ajutat de șiretenie („lumea de-aiurea, vădit falsă / lingușitoare, trecătoare, / se oprește locului aplaudând / perfidă, flecară, uluită, / gata să se-nfrupte / din spectacolul pus la cale / doar pentru întărâtarea vremurilor” – Spectacol pentru întărâtarea vremurilor).
Clipa trebuie trăită, dincolo de teamă, așa cum este ea, pentru că e plină de iubire, de credință, de viață.
Daniel Luca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu