Marian Barbu: Poemă mică, de priveghi

 versuri, versuri, versuri...

Ce pot să mai spun,sunt un biet prăfuit
merg anapoda,nu mai aud și nu mai văd bine
oasele mă dor și în fiecare noapte în capul lor,neadormit
petrec ceasuri bune privind în gol,cu mine -

Trosnetul dușumelelor anunță plecări sau vizite vagi
le aștept ca și cum,Dumnezeule,ar mai avea loc vreodată
nătângie a clipei când negura minții peste noapte o tragi
arătând că ți-e somn și nu vei mai adormi niciodată.

Dac-o fi și n-o fi doar privire mai am căutând spre pervaz
un semn tainic,de drum,o minunată plecare
pribegie a cărnii din care mușcă îndoiala și viermele treaz
un fel de a rupe lumina puțină-n bucăți de înluminare.

Va veni?Nu va veni?Pasul ușor, noapte de noapte-n odaie
și foșnetul aerului tot ușor,ca iarba cosită de vânt?
umbra pe care-o recunosc clătinat,dezbrăcată de straie?
Uitarea-uitare,uitare? Murmur că sunt,încă mai sunt.Sunt.