la căștile din interiorul urechilor
poemele subliminale,
pulsul mi-era învăluit
în pânze de păianjen luminoase,
deschideam ochii, imaginile scânteiau,
îmi întindeam mâinile, treceam aerul înot,
palmele îmi deveniseră
două respirații încremenite, două respirații de nisip umed,
dintr-o scrâșnire din dinți,
ca două focuri de artificii izbucniseră două renunțări
care purtau măștile nereușite ale unor certitudini,
pupilele ochilor mi se transformau
în două timpane pulsând,
vedeam și auzeam în același timp,
umbrele înveșmântate în surâsuri cenușii,
umbrele se transformau în ceață, se depuneau peste obiectele
țipătului ieșit din corzile vocale
ale unui acvariu părăsit.
La final, vedeam cum între întuneric și lumină, granița era o scară urcată de un cascador plin de funinginea remușcărilor, copleșit de povara unui sac de aripi de plumb.
Mașina de cusut sufletele
Mă întrebam, dacă există vreo maşină de cusut sufletele, dacă Dumnezeu, acest croitor de modă veche, poartă încă degetar. Nu ştii niciodată ce iese dintr-un suflet nepetecit. Cerul acesta de azi, trebuie să fie şi el un imens petec ce-ar acoperi o ruptură semnificativă întinsă până dincolo de orice închipuire. Maşina ar funcţiona şi după confecţionarea sufletelor. În timpul vieţii, fiecare îşi mai rupe sufletul, agăţându-l în cuiul vreunei îndoieli, îl mai şifonează, uzează, purtându-l neglijent printre ceilalţi, la vedere. Mai apar noduri, neregularităţi, asperităţi. Pentru asta, fire noi, culori aparte, mână sigură, ochi atent. Maşina va merge încontinuu. Carnea, din ce în ce mai ușor de îmblânzit, ar lua imediat locul sufletului, lăsându-l pe el afară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu