de cel vrăjit cu vorbe stupide nefirești
pentru care lotca tăcerii mele zace
scufundată-n balta prostiei omenești.
Aș vrea să dau cu tifla visării de pripas
și -ntregii recuzite fără să-mi mai pese:
mi-e silă de steluțe de flori de fluturași
de panglici colorate la sân de florărese
M-aș lecui de lacrimi și de oftări de post
de versuri aruncate la tomberon cu snopul
de zdrențele din oasele tocite fără rost
tot căutându-mi drumul și versului sorocul.
Aș lua-o de la capăt pe-un drum mai altcumva
mai neplouat cu vorbe și lacrimi cu de-a sila
să-mi fie mai departe de pomenirea mea
cântarea pandemiei. Și Dumnezeu cu mila.
Fără prohod de lacrimi zău mi-aș înhuma
rimele defuncte sub huma de meninge
să-mi zacă într-o carte din amintirea mea
privind cum Amazonul norilor le ninge.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu