Privind la oamenii din urmă, cum sunt lipsiți de un zăbun
Ma-nchid în sufletu-mi fierbinte și mă lovesc peste obraz,
Dar nu-ndrăznesc a mă trezi în lumea plină de necaz.
Prin pielea mea cea fără lege pătrund fiorii acestui vid.
Dar nu mă pot lupta cu mine, nu-mi pun pe inimă acid.
Ca orice om răpus de doruri privesc 'nainte și oftez
Și lacrima ce-mi cade oarbă, o pun la suflet și-o pansez.
Ne-am cibernetizat cu timpul cunoaștem stări, cunoaștem dor
Și am uitat de sentimente exact ca pasarea în zbor.
Călcăm peste nisipul rece în care-ai noștri s-au ascuns,
Și rupem ramurile lunii prin pomul care au pătruns.
Adeseori pun preț pe zâmbet, dar cine oare mi-ar zâmbi...
Teleghidați de-o boală rară, ei nu mai știu nici a iubi!?
Se-ascund sub măștile cetății să aibă drept de prototip,
Toți hoții care pân' acuma stăteau cu măștile pe chip.
Și totuși mă trezesc la viață și caut floarea s-o ascund...
Izvorul, teiul și salcâmul...departe de un sol imund.
Îmi construiesc propriul imperiu din ce-a rămas și-i încă sfânt,
Lângă căsuța părintească pe al strămoșilor pământ!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu