Plămânii-mi respiră pentru încă o seară un vers,
Cheile numelui meu sunt pierdute și țipă
După singurul lacăt ce cu sufletul trist l-am ales.
Trupul meu prizonier e un cuib de fantome
Ce mă roagă sângerând în el să trăiesc...
Mă prefac că respir să nu uit că mai am
Încă picuri de viață pentru care plătesc.
Noapte albă, fără geană pe geoană atinse,
Lună rece ce își plânge un soare prea departe de ea,
Flori pălite ascunzându-se triste în tina uscată...
Dezolant este totul, iar eu mă îngrop în netrăirea mea.
Două umbre rătăcesc fără drepturi egale,
Își parcurg existența între două iubiri,
Eu mă tem să deschid ochii reci către soare,
Tu nu poți fericit să trăiești printre spini.
A plâns noaptea, s-a dus, dimineața răsare din ceață,
Pentr-o clipă gândul meu cu al tău a dansat,
S-au atins în tăcere în pragul ferestrei,
S-au privit... și -au zâmbit... și-au plecat...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu