și dinții au luat-o la fugă.
Pământul se-apleacă de ploaie,
iar copii
trag de sânii mamelor înfierbântate.
Nimic din ce este scris!
Doar o fereastră zâmbind către moarte.
Inimi cu șerpi spongioși,
trag de gulere scrobite,
un spasm al nesimțirii
ce zace în treacăt
în chiloții femeilor ce fură bărbați.
Închid ochii și nu mai respir,
iar ceea ce scriu, devine cuvânt inutil.
Lipsindu-mi cuvântul, mă întreb:
De ce din pana cu care-am scris
nu mai curge nimic,
de ce ochii se topesc
în colțul gurilor arse,
de ce melcii cântă
și ară pe morminte?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu